"Nimic nu leaga mai tare sufletele decat duiosia de a plange impreuna!"

(Jean-Jacques Rousseau 1712 - 1778)

Bursa Calinic I. Popp Şerboianu

calinicpoz

 

Bursa  Calinic I. Popp Şerboianu

„..ţara şi patria nu este un cuvânt zadarnic, cum spun răuvoitorii neamului nostru, ci ea este ceva rupt din noi şi din oasele noastre; că este însuşi sufletul nostru; că noi înşine, cu tot ce ne este drag, suntem ţara sau patria !

Calinic I. Popp Şerboianu (1883-1941)

 Se spune că uitarea începe odată cu moartea: fiecare zi scursă de la decesul cuiva are greutatea un gram de uitare ce se aşterne peste viaţa abia încheiată. Desigur, această afirmaţie nu este întru totul valabilă în cazul familiilor şi a personalităţilor, procesul enunţat fiind cumva încetinit, dar nicidecum stopat. Pe de altă parte, după cum spunea Nicolae Iorga, din nefericire, „judecata morţilor se face pe pământ de acei care n-au în mâna lor nici raiul şi nici iadul”. Aşadar, dacă orice deces impune un bilanţ, realizat de cele mai multe ori în mod subiectiv, orice moarte impune, totodată, uitare.

Mâine, 16 octombrie  se împlinesc 130 de ani de la naşterea arhimandritului Calinic I. Popp Şerboianu (1883-1941), moment care, cu certitudine va trece neobservat, pentru opinia publică din ţara noastră. Pentru noi, cei de la Asociaţia Cremaţionistă Amurg, este o datorie de onoare, până la urmă, a-l readuce în atenţie, în condiţiile în care Popp-Şerboianu a fost primul şi, din păcate ultimul, preot ortodox din România care a susţinut, în mod public ideea cremaţiunii umane. Vorbim astfel despre un erou şi ce altă definiţie a eroismului poate fi sugestivă decât aceea conform căreia eroismul nu poate fi nici poruncit, nici răsplătit ca atare.

O scurtă notă biografică a arhimandritului s-ar putea cuprinde între următoarele repere:

Serboianu Popp Calinic I. (1883-1941), preot ortodox, arhimandrit. Este unchiul cleric roman ortodox care s-a pronunţat public in favoarea cremaţiunii. A desfăşurat o activitate intensă de misionarism şi organizatorică printre ţiganii români ai vremii, fondând prima asociaţie „seriosa”  a ţiganilor din ţara noastră (1930). Este autorul a trei cărţi şi a peste 40 de articole publicate în diverse ziare din epocă. Cea mai importantă dintre lucrările sale este, Les Tsiganes. Histoire. Ethnographie. Linquistique. Grammaire. Dictionnaire, Payot, Bibliotheque Scinetifique, Paris, 1930. Datorita opţiunii sale cremaţioniste si de asemenea datorita simpatiilor sale către catolicism (acuze nefondate) a fost caterisit. Iniţial s-a pronunţat împotriva cremaţiunii într-un articol publicat în 1910 în Gazeta Ţăranului. În acel moment era diacon la Capela Română Ortodoxă din Paris şi asista la o incinerare la crematoriul Pere Lachaise (cateva decenii mai tarziu Serboianu explica aceasta reactie, punand-o pe seama ignorantei). Se apropie de mişcarea cremaţionistă după 1931, începând să săvârşească servicii religioase la crematoriul Cenuşa pentru creştinii ortodocşi dar şi de alte confesiuni care optau pentru incinerare. Publică 16 articole în revista cremationistilor romani Flacăra Sacră, dar nu toate acestea au fost axate pe tematica incinerării. Cel mai consistent articol a fost cel intitulat Cremaţiunea şi religia creştină apărut în mai multe numere ale revistei. Şerboianu a căutat să demonstreze că între religia creştină şi practica arderii cadavrelor nu există nicio o discordanţă. Din acest punct de vedere el analizează sistematic textele biblice.

Iată câteva exemple:

  1. „Ţărână eşti şi în ţărână vei merge”

Din tot textul scripturistic, nu rezultă altceva decât că Dumnezeu pedepseşte pe omul cel dintâi, întorcându-l să LUCREZE pământul din care a fost luat, iar nicidecum să se-nmormânteze în el” (Calinic I. Popp Serboianu, Cremaţiunea şi religia creştină. „Ţărână eşti şi în ţărână vei merge”, Flacăra Sacră, II, 7-8, 1935, pp.1-2, 4.). Această idee se baza pe faptul că, în momentul izgonirii din Rai, Adam nu avea idee ce însemna nici „moarte”, nici „mormânt”, pe faptul că Adam păcătuind „murdăreşte” Pământul, iar pedeapsa divină a fost de a fi izgonit pe pământ şi a trebui să-l muncească pentru a-şi asigura existenţa şi nicidecum a fi înhumat şi, de asemenea, prin situaţia în care atotmăreţia divină făcea ca oamenii în micimea lor să atribuie tot felul de nimicuri acesteia, într-un sens pur speculativ. Prin urmare, focul, „dintru început, în opoziţie cu pământul, blestemat şi necurat, a fost socotit ca singurul element al curăţiei şi simbol al divinităţii şi nemurirei” (Calinic I. Popp Serboianu, Cremaţiunea şi religia creştină. „Ţărână eşti şi în ţărână vei merge”, Flacăra Sacră, II, 7-8, 1935, pp.1-2, 4.). De altfel, textul biblic mentioneaza doar faptul ca Adam a murit la 930 de ani si nu c-ar fi fost inhumat sau incinerat.

2. Semnificatia FoculuiÎnsuşi Dumnezeu iubeşte focul; că-l încuviinţează şi-l consfinţeşte ca pe singurul element purificator şi demn de majestatea Lui şi că nimic – din ceia ce este pământesc – nu poate fi mai sublim ca focul.

Dacă însă îl găsim, în Scriptură, dat şi ca pedeapsă pentru păcate, cuvântul „pedeapsă” exprimă numai părerea noastră omenească, pe când în raţiunea şi intenţia Dumnezeirii această intervenţie, atât de drastică pentru noi muritorii, nu este decât o simplă lecţie de pedagogie divină pentru instruirea, corijarea şi purificarea corpurilor şi sufletelor noastre. De ce dar, să ne temem de foc când suntem morţi şi nu ne este frică de Dumnezeu, când suntem vii şi când trebuie să trăim potrivit voinţei Lui ?

Celor mai mulţi le este milă de hoitul neînsufleţit şi-i ajunge înduioşarea de el, luând cele mai amănunţite dispoziţiuni de îngropare sau incinerare, pe când în viaţă fiind, îşi bat joc de trupul şi sufletul lor, nevoind să ştie de Dumnezeu, Carele – după zisa sfintei Evanghelii – „poate dintr-o dată să omoare trupul şi sufletul” (Matei Cap X 28)” (Calinic I. Popp Serboianu Cremaţiunea şi religia creştină. „Focul” după Sf. Scriptură (XI), Flacăra sacră,  III, 4, 1936, p.4).

3. tratamentul sfintei împărtăşanii, conform Liturghierelor vremii, în caz de mucegăire sau vărsare din greşeală pe jos – trebuia locul ras, ars, iar cenuşa îngropată sau aruncată într-o apă curgătoare. Acest argument îl punea în directă conexiune cu confesiunea sa ortodoxă, menţionată în text cu putere şi, de asemenea, utilizând maniera dialogului cu posibili săi detractori: „Spuneţi: Mai aveţi ceva de răspuns asupra focului, pe care însăşi biserica ni-l arată vrednic de măreţia lui Dumnezeu ? Atât am avut de zis şi cu aceasta cred că voi amuţi, nu numai gurile limbuţilor, dar şi condeiele mincinoase ale atâtor bârfitori, cari se socotesc mucenici în faţa opiniei publice, iar în biserică ajung la ranguri înalte, de unde prigonesc pe adevăraţii credincioşi şi urmăritori ale celor poruncite de dogme, canoane, tradiţie şi porunci bisericeşti ?” (Calinic I. Popp Serboianu, Cremaţiunea şi religia creştină. „Focul după poruncile bisericii” (XII), Flacăra sacră, II, 5, 1936, p.3).

A manifestat un vehement anticlericalism, fără ca vreun moment să se îndepărteze de credinţa creştină („(Biserica Ortodoxă Romana este)… o spelunca in care toti talharii si nechematii isi fac afacerile lor nesuparati de nimeni” (Calinic I. Popp Serboianu, 1 iulie 1922); „Scriu aceste rânduri pentru puţinii oameni inteligenţi, iar nu pentru aceia, care m-au pus la stâlpul infamiei, fiindcă am ieşit din bârlogul lor tradiţionalist, slujind la acest Crematoriu şi devenind un adevărat cetăţean al patriei mele şi al întregii lumi, eliberat de interese particulare şi în slujba singurului adevăr Care este Iisus Christos” (Calinic I. Popp Serboianu, Mi-e frică de fericire, Flacăra Sacră, V, 2, 1938, p. 4). Pentru meritele sale a devenit membru de onoare al societăţii cremaţioniste Oganj din Serbia, unele dintre articolele sale fiind traduse în limba sârbă. Nu a deţinut nicio funcţie în cadrul mişcării cremaţioniste interbelice. Moare în 1941 fiind înhumat în cimitirul Bellu. În 1948 osemintele sale au fost exhumate şi incinerate la crematoriul Cenuşa, conform informaţiilor oferite de către Gheorghe Bezviconi. Nu am identificat sursele istorice potrivite care să explice această situaţie. Recent articolele sale legate de tematica cremaţiunii au fost editate şi cu ajutorul Asociaţiei Cremaţioniste Amurg din România, într-o ediţie critică realizată de către Marius Rotar (http://www.euroinst.ro/titlu.php?id=1239 ).

Pentru a aşeza o stavilă în calea uitării sale Consiliul Director al Asociaţiei Cremaţioniste Amurg a decis instituirea unei burse Calinic I Popp Şerboianu. Valoarea acestei burse este de 500 RON, acordaţi anual unei student din Republica Moldova, care studiază la o universitate din România, cu rezultate foarte bune la învăţătură, dar si activitate in cadrul societatii civile. Bursa se va acorda în urma deciziei membrilor Consiliului Director ai Asociaţiei Amurg şi cu consultarea unei personalităţi publice, neimplicate în mişcarea cremaţionistă din România. Cei interesaţi de această bursă trebuie să beneficieze de recomandarea a doi profesori de la universitatea la care studiază. De asemenea, acestora nu li se solicită să devină membri ai Asociaţiei Amurg, sa se incinereze dupa deces, ei sau membri ai familiilor lor si nici să facă în vreun fel propagandă ideii cremaţiunii umane în ţara noastră sau in alta parte. Scrisorile de recomandare, însoţite de un CV se vor trimite pe adresa Asociaţia Cremaţionistă Amurg Str. Latureni nr. 43 – Buituri – Hunedoara,  jud Hunedoara, România sau pe adresa de mail mrotar2000@yahoo.com  până la data de 15 ianuarie 2014. Rezultatele vor fi făcute publice în data de 17 februarie 2014 (data decesului arhimandritului), pe siteul Asociaţiei Amurg.

Lasa un comentariu