"Nimic nu leaga mai tare sufletele decat duiosia de a plange impreuna!"

(Jean-Jacques Rousseau 1712 - 1778)

CONCURS – DE CE AS ALEGE INCINERAREA?


1. Ştefan V. Vasile, Mic expozeu asupra morţii şi cremaţiunii

Cititorule, ia seama! timpul oamenilor zboarã,

(o dovadã elocventã-i chiar gazeta funerarã).

Şi e greu de spus – la naiba, n-au aflat nici vechii greci –

cum e când te duci din lume. N-ai sã ştii decât când pleci.

Unii pleacã, bunãoarã, a-ntâlni pe Sfântul Petre

iar pe alţii zeul Şiva îi alungã de la vetre.

Încã unii, mãsurându-şi karma, pleacã sã renascã

dupã caz, într-o acvilã sau în mormoloc de broascã.

Alţii pleacã pur şi simplu. Nu-i de noi sã judecãm

cum e bine şi cum nu se recomandã sã plecãm.

Da’ un lucru-i cert (excepţie: cãpitanul Prunariu),

cã de pe planeta asta nimenea nu pleacã viu.

*

Uneori mai pleacã (doamne, sper cã nu prea matinal)

un om drag. Plãtindu-i popii acel ort proverbial,

el ne lasã trupul care – viaţã nemaiconţinând –

mai e bun doar ca memento cã suntem şi noi la rând.

Obicei pe-aici prin preajmã-i ca acele rãmãşiţe

sus-numite sã se-ngroape unde-s viermi şi gãrgãriţe

cari mãnâncã fãrã silã din ciolanul putrefact.

Dar am pricini pentru care mã opun acestui act.

Pãi un trup, cum zic bãtrânii, e şi el un fel de templu,

nu? Iar templul ãsta moare; pot ideea s-o contemplu

cã nu-i faptã de evlavie sã îngropi un templu drag

spre a-l molfãi bacilu’ şi spirilu’ necrofag.

Pe deasupra, tot sicriu-i dat cu lac şi cu fragranţe

şi-ntr-un trup ce rãposeazã sunt formol şi-alte substanţe

date pentru-mbãlsãmare dupã ce ne-am luat adio –

Când se descompun, acestea nu sunt eco şi nici bio

şi-n condiţiile în care nu-i un trup, ci milioane,

mã întreb ca Moromete: da’ când n-or mai fi pogoane?

Dacã tot murim, pãmântul sã-l lãsãm, zic eu, în dar;

poate-or prinde şi nepoţii oleacã de fond funciar.

*

Moştenit tot de la antici, un mai nobil şi igienic

mod de-a trage, deci, cortina când se-ncheie jocul scenic

e sã dai-napoi naturii nu prin vierme, ci prin fum

pe acela ce fusese, şi care-i plecat acum.

Din cenuşã în cenuşã, cum s-ar zice, talionul

fin’cã (potrivit chimiei) cheia vieţii e carbonul,

elementul ce rãmâne când s-a stins, domol, un rug.

El încape într-o urnã. Urna nu-i cât un coşciug

şi, deşi la fel serveşte ca aducere aminte,

un mormânt pentru aceasta-i cel mai mic dintre morminte

(evident, dacã alegem s-o plasãm într-o firidã

şi nu-i ridicãm degrabã lângã Nil o piramidã).

*

Ştiu, ce-am scris mai sus displace unora ce nu concep

sã n-ajungã în ţãrânã când îi pun suflãrii cep –

dar în alte pãrţi de lume nu-i un gest atât de snob

sã zici “bãi, nu-mi place frigul şi sunt şi claustrofob”.

Iar acei ce nu preferã bocitoare şi alai

şi pricep cã şi discreţia e un drum valid spre rai,

poate chiar mai lin ca ãla cu pomeni şi cu colive,

pentru ei incinerarea n-are laturi negative.

*

Eu, Vasile, las prezentul expozeu ca un memoriu:

când o fi sã plec, duceţi-mi moaştele la crematoriu.

2.  Andrei Albu, Incinerarea

Focul a fost dintotdeauna şi rămâne un fenomen care exercită o fascinaţie neobişnuită asupra psihicului omenesc. În vremurile, demult uitate, când a intrat pentru prima dată în contact cu focul, omul, recunoscător pentru lumina şi căldura care îi sunt împărtăşite, l-a asociat cu ideea de viaţă şi i-a acordat un loc de căpetenie în ierarhia divină. A fost recunoscător, dar, văzând cât de uşor poate vătăma focul, a devenit temător şi l-a asociat şi morţii, iar în felul acesta respectul omului pentru foc s-a împlinit, fascinaţia i s-a înteţit şi nevoia de foc pentru progresul speciei a devenit mai urgentă decât de orice alt lucru.

Însă obiectul eseului nostru este fascinaţia pentru foc, întrucât ea este cea mai în măsură să-l determine pe un om să fie incinerat.

Mi se întâmplă adesea în bucătărie să apreciez un lucru pentru că este făcut din metal. Dacă se impregnează în el o mizerie, si se ţine cu dinţii să nu fie îndepărtată, am mereu opţiunea de a plimba obiectul peste ochiul aprins al aragazului. Putem face asta cu o linguriţă de argint, dar nu cu un ceainic de porţelan. Suntem recunoscători metalului că e imun la foc, dar într-un fel suntem şi invidioşi. Am vrea şi noi să putem fi trecuţi prin foc pentru a ne descotorosi, să zicem nu de mizerii sau defecte, dar de acele aspecte ale existenţei noastre care ne împiedică să ne împlinim. Invidiem acel argint, despre care Psalmii spun atât de frumos:

„Cuvintele Domnului sînt cuvinte curate, un argint lămurit în cuptor de pămînt, şi curăţit de şapte ori.”

În faţa focului cădem în beatitudine. Putem contempla ceasuri în şir fără să ne săturăm frumuseţea unei flăcări naturale. E de consistenţa aerului, şi totuşi are o înfăţişare spectaculoasă. E de consistenţa aerului, şi totuşi declanşează atâtea fenomene fizice şi chimice. Face parte din această lume, şi totuşi gravitaţia nici măcar n-o atinge, limbile ei roşietice dansează în sus şi în jos fără constrângere. Aceste contradicţii ale focului ne aprind în minte focul metaforic al extazului estetic şi al curiozităţii şi în suflet ne aprind un alt foc metaforic: ciudata dorinţă de a ne uni cu flacăra, la fel cum vrem să fim una cu tot ne pasionează.

Focul a căpătat de-a lungul istoriei valenţe de simbol al individualităţii. Câţi oameni de ştiinţă sau oameni simpli, dar independenţi în gândire nu au murit arşi pe rug pentru curajul de a fi luat drept adevărat ceea ce propria lor minte le dicta ca fiind adevărat? Arderea trupului devine deci un omagiu adus acestor oameni pentru rarele lor însuşiri.

Istoria contemporană consemnează chiar cazurile unor oameni care au ales să fie incineraţi, însă nu de morţi, ci cu propria lor mână, în semn de protest faţă de abuzurile puterii. A alege incinerarea devine deci un gând cald trimis memoriei acestor martiri.

Toate aceste dorinţe, curiozităţi, fascinaţii legate de foc au ca unic impediment faptul că focul ne distruge. Însă odată ce am murit acest impediment dispare, şi prin cremaţiune ne putem împlini această stranie, şi adesea inconştientă, nevoie psihologică de a atinge focul.

Chiar dacă este cinic să privim incinerarea prin prisma avantajelor economic-materiale pe care le oferă, vremurile în care trăim ne obligă să o facem. Suprapopularea este o problemă, şi ea aduce cu sine problema spaţiului. Cimitirele sunt un spin în coasta ţesutului urban, atât de avid de spaţiu. Incinerarea rezolvă această problemă. Problemele sanitare care pot rezulta în urma înhumării sunt de asemenea eliminate, deoarece incinerarea distruge orice microb sau bacterie.

În fine, consider că pe lângă argumentele romantice şi cele economice cel care are întâietate este argumentul apropierii decedatului de familie. Prin incinerare, substanţa materială a omului, cât şi cea spirituală, cu tot ce a reprezentat el în viaţă – calităţi şi defecte, bucurii şi mâhniri, speranţe şi dezamăgiri, rătăciri şi găsiri, trufii şi căinţe, pasiuni şi indiferenţe – sunt conţinute într-un obiect care este la îndemâna familiei şi prin care poate rămâne mereu alături de cei dragi.

3. Mihai Bădică, Demnitatea unei alegeri. Argument emoţional sau De ce am ales incinerarea

În ciuda greutăţilor vieţii, omul este uneori fericit, bucurându-se de lucruri pe care le găseşte în armonie cu el însuşi.  Nu există momente mai plăcute decât acelea în care te reinventezi şi renaşti sub acelaşi nume, cu aceeaşi identitate, iar aceasta se poate întâmpla de mai multe ori într-o viaţă de om. Un singur lucru se întâmplă însă o singură dată, moartea. Poate din această cauză angoasele noastre cele mai puternice sunt legate nu de felul în care trăim, ci de felul în care părăsim această lume. Cu atât mai dificil pentru mine, o persoană simplă, care până acum am judecat şi am ales de cele mai multe ori apelând la experienţele trecute, să explic de ce aleg incinerarea.

Poate o să vi se pară neserios şi superficial, dar chiar şi în această delicată situaţie, am aceeaşi tendinţă de a mă raporta la trecut şi de a face o alegere bazată pe experienţa personală.

Străbunicul meu Ioniţă era un om blând. Era înalt şi părea că zâmbeşte tot timpul. A fost agent de tutun, dar nu a fumat niciodată. A trăit 90 de ani şi deşi a avut o viaţă grea, s-a bucurat de o moarte uşoară. A murit în somn, liniştit. Nu ne-a spus nicio vorbă de duh pe patul de moarte şi nici nu ne-a împărtăşit vreo dorinţă despre felul în care ar vrea să părăsească această lume. Înainte de moarte, citea mereu Comoara brâncovenilor de Dumitru Almaş. Ce faci, tataie? îl întrebam şugubeţ, iar el nu-mi răspundea, presimţind parcă sfârşitul aproape. Ce comori mai cauţi la vârsta matale? îl provocam la discuţie. Bătrânul închidea cartea şi mă privea tăcut şi gânditor. Când am primit vestea că a murit, nu am crezut. Am alergat într-un suflet până la casa bunicilor, în care trăise ultimii ani din viaţă şi am găsit patul gol. A fost un om pe care l-am iubit foarte mult. Mă emoţionez de fiecare dată când vorbesc despre el, chiar şi acum când scriu aceste rânduri mă simt tulburat de amintirile contradictorii pe care le am despre el.

A fost un om care nu s-a temut de bătrâneţe şi nici nu a urât-o. Poate din cauza asta a îmbătrânit frumos, cu seninătate.  Acum când mă gândesc la el, sunt tentat să spun că a fost fericit. Cel puţin eu aşa îmi aduc aminte de el, fericit. Nu îmi amintesc să-l fi văzut vreodată nervos, ţipând sau trântind. De fiecare dată, era pregătit să te asculte ţi să îţi dea un sfat care să ajute. Dacă aş fi fost acolo în ziua în care a murit sau măcar la înmormântarea lui, poate astăzi nu mi-aş fi amintit de el ca de un om plin de viaţă, care dădea mai tot timpul impresia că are o înţelegere profundă asupra lucrurilor ce aveau să vină, reuşind să îmi insufle şi mie, copil fiind, calmul şi acceptarea lui. Dintre toate frumuseţile naturii, iubea cel mai mult copacii. Îmi amintesc cum studia cu interes vreun gutui în lumina asfinţitului şi soarele blând îl făcea să pară mai înalt şi mai frumos decât fusese tot restul zilei. Amurgul îl încununa cu o frumuseţe impunătoare, maiestoasă, aş avea curajul să zic, care ar fi intimidat pe oricine. Pe mine mă făcea să îl admir şi mai mult. Eu cred că oamenii sunt aşa cum se văd ei în amurg şi nu în restul zilei. La fel de bine şi de adevărat, oamenii îmbătrânesc ala cum ţi-au trăit vieţile, iar străbunicul meu a trăit frumos şi a îmbătrânit şi mai frumos; aş fi dat orice ca aceasta să rămână amintirea lui.

Mulţi ani mai târziu, când a murit şi bunica, am fost nevoiţi să îl deshumăm pe străbunicul Ioniţă pentru a face loc în groapă. Datorită vinovăţiei, care m-a apăsat toţi aceşti ani, de a nu fi fost alături de el pe ultimul său drum, am ales să mă ocup personal de deshumare. La momentul respectiv, nu intuiam că din punct de vedere simbolic, nu putea exista deshumare, atâta timp cât nu existase înhumarea.

Deşi nu mai eram un copil, imaginile la care am asistat au reprezentat pentru mine un şoc şi au alterat amintirea unui om frumos şi senin, care a fost Ioniţă. Spectacolul la care am asistat m-a terifiat. Sunetul lespezii trase de ucenici, extragerea sicriului fără niciun respect faţă de cel decedat, oasele lovindu-se de pereţii de lemn ai sicriului, faptul că cel care conducea operaţiunea îmi spunea într-una Nu vă faceţi griji! Au trecut anii, sunt doar resturi! toate astea m-au marcat profund. Am asistat perplex la acest spectacol. Eram absolut incapabil să mi-l amintesc pe străbunicul meu văzând corpul descompus şi redus la o mână  de oase îngălbenite, pe care unul dintre ucenici le-a aruncat într-un sac de iută, cu care eu venisem de acasă. Celălalt a legat sacul cu sârmă la gură şi l-a aruncat, da, aruncat, într-un colţ al gropii. Deshumarea ţi relevarea străbunicului meu mi-au produs o vie ţi dureroasă nelinişte. Mintea mea nu a putut conţine simultan cele două imagini. Bărbatul înalt şi demn, zâmbitor şi calm, pe de o parte şi mâna de oase îngălbenite aruncate într-un sac, pe de altă parte.

De ce trebuie să plecăm din această lume aşa?

Poate că opţiunea incinerării ar alunga temerile funerare, nelăsând trupul să rămână mărturia dizgraţioasă a existenţei şi eliberând sufletul de inevitabila repulsie faţă de rămăşiţele descompuse.

Desigur, argumentul meu este unul emoţional şi nu vreau să reduc în felul acesta importanţa celorlalte posibile avantaje, cum ar fi evitarea suprapopulării cimitirelor, costurile mai scăzute decât în situaţia înhumării, reforma reală a sistemului funerar din ţara noastră şi nu în cele din urmă necesitatea publică la nivel naţional datorită crizei locurilor de veci din mediul urban. Fiecare dintre acestea îşi are importanţa cuvenită, dar în cazul meu alegerea este determinată de argumentul emoţional. Prin incinerare, se poate reda, cel puţin simbolic, libertatea sufletului spre care tindem întreaga viaţă.

Ajungând la finalul expunerii mele, rememorând momente din trecut, mi-am dat seama că e posibil ca străbunicul meu să fi preferat el însuşi incinerarea şi implicit eu să fiu cumva condiţionat subconştient în opţiunea mea personală de un detaliu, aparent lipsit de importanţă, care a fost inevitabil scos la suprafaţă în documentarea introspectivă pe care am fost nevoit să o întreprind.

Cât a trăit, de două lucruri s-a temut străbunicul Ioniţă: să nu rămân fără lemne de foc şi să nu moară iarna. Am aflat mai târziu că, în tinereţe, lui Ioniţă îi murise un copil de frig. Fetiţa de nici doi anişori se îmbolnăvise în miezul iernii, lemne de foc nu erau şi oricât au învelit-o şi au înfofolit-o, nu au reuşit să o încălzească. Vremuri crâncene. Ioniţă a mers pe jos douăzeci de kilometri, prin zăpadă, până într-un sat vecin care avea doctor. Când s-au întors, a fost prea târziu. De atunci, cât a trăit, a fost obsedat de frig. Era tot timpul preocupat să nu rămână fără lemne de foc, iar în ultima parte a vieţii ofta mereu spunând Numa’ să nu mor iarna… De ce? îl întrebau părinţii mei. Voi vă daţi seama ce frig e acolo? le răspundea.

4. Ionuţ Stănescu, Dragă muritorule,

Sper că eşti de acord cu mine că, odată devenit cadavru, trupul omenesc e respingător. Rigid, rece, cianotic, scrofulos, duhnitor, stând să dea în clocot din pricina fermentaţiei. Pentru bărbatul chipeş care vei fi fost, care a cultivat o relaţie tandră cu propria fizionomie, cea din urmă înfăţişare va fi, desigur, o mai mult decât jignitoare ipostază. Este oare acceptabil ca, după o viaţă de sacrificii făcute ca să te fereşti de pericolele care au pândit, la tot pasul, fărâmiţabilul tău destin, să eşuezi într-o asemenea încremenire penibilă?

Dacă ar fi să răspund eu la întrebare, aş pronunţa un „nu” apăsat.

Există, te anunţ, o revanşă onorabilă pentru ridicolul monument statuar în care moartea transformă trupul omenesc: incinerarea. O răzbunare pe cinste, redutabilă, din moment ce plita crematoriului te poate întoarce, în doar câteva ore, la o formă în care să poţi fii contemplat cu bunăvoinţă de curioşi, simpatizat de prieteni şi dus înapoi acasă de familie. Da, îţi vei petrece eternitatea în forma aseptică a unei grămăjoare de cenuşă. Da, vei dribla, cochet, abominabila putrefacţie căreia cei mai mulţi dintre noi îşi dăruiesc haina pe care au purtat-o în această lume.

Lasă-mă, te rog, să-ţi prezint câteva dintre avantajele cremaţiunii, de care nu sunt prea sigur că ai avut timp să devii conştient. În vremurile noastre, obsedate de prezent, înclin să cred că ai ignorat până acum aceste gânduri, păcătuind, aidoma turmei, prin a nu reflecta niciodată la obştescul tău sfârşit.

Incinerat, îţi vei putea permite ceea ce nu ţi-a fost posibil niciodată în timpul vieţii: să te împarţi, să te divizezi, să fii la mai multe adrese deodată, să capeţi, cel puţin în beneficiul celor care te-au îndrăgit, nestematul har al ubicuităţii. O parte din fizicul tău granulat va putea sta acasă, alături de soţie, rezemându-i şi acompaniindu-i singurătatea, o altă parte – pe şemineul copiilor şi alta – dacă vrei şi dacă legile fizicii o permit (e o treabă pe care, sincer, nu am verificat-o) – în ventriculele de sticlă ale unei clepsidre, cronometrând, cinic, vieţile celor vii.

Familia te va putea lua cu ea în concedii, duce la nunta nepoţilor, la botezul strănepoţilor şi pune în faţa televizorului să asişti, simbolic, din micuţa ta solniţă, la marile evenimente ale sportului sau ale politicii. Vei continua să primeşti musafiri, să le atragi atenţia cu prezenţa misterioasă a urnei în care vei fi fost deşertat, să intrigi şi – cine ştie! – poate chiar să ţi se ceară părerea. Morţii impun respect şi, deseori, sunt creditaţi de supravieţuitorii lor cu înţelepciune, clarviziune şi capacitatea de a trimite răvaşe de pe lumea cealaltă. S-ar putea, ei bine, să devii un obiect de cult sau chiar o instanţă morală. Din cel care ai fost – contestat, răstălmăcit, poate chiar înfruntat – urna te va putea metamorfoza într-o autoritate nepământeană. Vei fi iubit, adulat, fetişizat! Înaintea ta se va îngenunchea şi vor fi rostite rugăciuni.

Nicio altă formă de a-ţi administra corpul în posteritate nu îţi poate conferi o viaţă atât de intensă şi de autentică, în prelungirea scurtei vieţi pe care nimeni, niciodată, n-a reuşit s-o păstreze. Incinerează-te, e singura cale de a trăi după moarte, de a continua să exişti, la propriu, printre vii.

În timp, când cârdul tău de rude şi prieteni va aluneca, asemenea tuturor oamenilor, pe panta veşniciei, la dorinţa voastră, vă veţi putea amesteca, drăgăstos, cenuşa. Veţi fi uniţi, într-o urnă mai mare, cum în nicio criptă de pe lumea asta nu v-ar fi fost îngăduit să vă împreunaţi. Ţi se pare un fleac? Să poţi să stai alături, întrepătruns, îmbinat, contopit în acelaşi tot cu cei care ţi-au fost cei mai dragi pe lume? Cred că nu e cazul să minimalizezi acest privilegiu.

Desigur, trebuie să fi fost o persoană ultra-sociabilă, dependentă şi cam fricoasă ca să guşti o astfel de reuniune. Eu, unul, sincer, ţi-aş recomanda libertatea totală şi te-aş sfătui să fructifici principalul atu al cremaţiunii. Acela de a porni, sub formă de scrum, în vizitarea locurilor pe care le adorai când erai mult mai mult de atâta.

Vei putea fi împrăştiat pe maidanul pe care ai copilărit şi-ai jucat fotbal, în curtea şcolii unde ţi s-au scurs întâia oară ochii după o fată, pe strada unde ai zărit-o prima dată pe femeia vieţii tale (chiar dacă nu a fost a vieţii tale), pe faleza mărilor, în preajma havuzurilor cu pini şi ferigi şi, în principiu, în toate colţişoarele romantice, doar de tine ştiute, în care viaţa ţi-a priit şi ţi-a făcut cunoştinţă cu cele mai apetisante delicii pe care o existenţă le are de oferit. Doar cremaţiunea – reţine! – permite luxul de a-ţi presăra trupul în locurile de care nostalgia ta nu se va desprinde niciodată.

Să nu cumva să crezi că ce ţi-am spus până acum porneşte din vreo groază pe care mi-ar stârni-o cimitirele! Nu mi-a fost niciodată teamă de ele. Mi s-au părut interesante şi, din snobism şi curiozitate, am încercat să mă plimb prin ele ori de câte ori am avut ocazia. Le-am căutat, cu limba scoasă, prin toate marile oraşe pe care le-am vizitat: Paris, Londra, Zürich, Roma, Budapesta… Am făcut zeci de poze în interiorul lor, iar apoi, întors acasă, deschideam calculatorul, mă conectam la internet şi căutam, pasionat, imagini din satelit ale lor. Vrei să ştii părerea mea despre cimitire?

Sunt nişte insule de desăvârşită singurătate pe care viii le tolerează, din superstiţie şi lipsă de imaginaţie, în mijlocul lor. Cu câteva excepţii de monumente clădite deasupra unor dispăruţi faimoşi, câmpul lor de cruci nu mi s-a părut în niciun alt fel decât plictisitor. La început, fascinant, magnetizant, macabru, aţâţător, dar, până la urmă, plictisitor. Rutina şi monotonia peisajului anulează orice mister. Vizitându-le, o infinitate de nume, ani, poze, epitafuri, statui, candele, lespezi, de-o stilistică şi-o semnificaţie indescifrabile, îţi trec prin faţa ochilor, topindu-se într-un vertij pe care abia îl poţi duce pe picioare. Aproape întotdeauna le-am ieşit pe poartă dezgustat de prostul gust pe care semenii mei îl etalează după moarte. Felul în care aleg să-şi decoreze suprafaţa locului de veci e, mai mereu, sper că îmi dai dreptate, de un kitsch revoltător.

Ca un ultim paradox, îţi reamintesc că cimitirul e un loc în care mulţi trag speranţa să-şi asigure o posteritate vizibilă şi impunătoare, deşi, de fapt, aici vor fi mai nebăgaţi în seamă ca oriunde. Orice s-ar spune şi oricum ne-ar povăţui plictisitoarele noastre tradiţii, locul oamenilor nu e într-o necropolă, ci acolo unde, nepăsători, au huzurit înainte ca moartea să li se lipească de piele.

Repet şi închei: incinerează-te, e singura cale de a continua să trăieşti, la propriu, printre vii!

Al tău prieten, sfătuitor altruist şi muritor de rând,

Ionuţ Stănescu

5. Lucian Petrica,  De ce aş alege incinerarea?

Suntem cu toţii pulbere de stele, aşa cum spune versul cântecului. Pentru a ne da noua naştere, universul a parcurs o magnifica istorie a schimbării, a creaţiei si distrugerii cataclismice in focurile căreia s-au făurit toate elementele chimice necesare vieţii noastre. Printr-un mecanism la fel de

misterios pe cat e de frumos, atomii ce constituie corpul fiecăruia se reunesc intr-o congregaţie numita „om”. Vreme de ani de zile, trăim pe acest pământ iar când momentul final vine, ce sfârşit mai potrivit poate exista pentru aceasta congregaţie decât cremaţiunea, actul fizic al arderii? In foc am fost făuriţi, prin foc mergem mai departe si ne alăturam din nou naturii.

Sunt mai multe motive pentru care cineva poate alege cremaţiunea in locul înhumării. In primul rând este vorba de circularitatea aproape poetica a gestului, continuarea ciclului creaţiei si distrugerii. Sa ne gândim o clipa la tot lanţul de întâmplări care a dus la existenta noastră. Din întunericul primordial, ghidata de o forţa impenetrabila de mintea umana, s-a născut o scânteie de energie pura, sursa a tot ce a existat si va exista vreodată in acest univers. In miliarde de ani, aceasta scânteie se extinde, se răceşte si condensează in universul pe care îl cunoaştem, format din stele, galaxii si nebuloase. Dar nu este încă un univers primitor. Stele imense ard cu furie iar in miezurile lor elementele se combina si devin mai complexe. Heliu, din hidrogen. Apoi litiu, carbon, oxigen, siliciu. Universul capătă varietate si se consuma in explozii ce răspândesc elementele necesare vieţii peste tot. Din rămăşitele primei generaţii de stele se naşte o a doua, de aceasta data însoţite de planete. Iar pe una din aceste planete, din elementele create in miezul stelelor primordiale, se naşte viata. Procesul creaţiei, după cum putem observa, nu este un eveniment singular si continuu, ci se întâmpla in etape care încep si se termina in flăcări. Alegând cremaţiunea, continui simbolic acest ciclu readucând corpul tău in starea de praf, gata pentru a fi răspândit si a renaşte sub alte forme.

Aşa cum am văzut, suntem rezultatul unei lungi serii, aparent aleatoare, de evenimente. Nu este atunci de mirare ca oamenii caută ordine in spiritualitate, in Dumnezeu si mana sa atotputernica. Eu însumi nu cred in existenta unui Dumnezeu biblic, dar nu pot exclude existenta unui Dumnezeu de o alta natura. Suntem oare noi mai mult decât suma parţilor? Exista un suflet care ghidează mecanismul fizic format din atomii corpurilor noastre? Doar sfârşitul vieţii poate aduce un răspuns definitiv acestor întrebări. Religiile încearcă prin diferite metode sa asigure supravieţuirea sufletului. Egiptenii antici credeau in prezervarea corpului ca necesitate pentru supravieţuirea sufletului. Creştinismul are ca metoda preferata înhumarea. Anumite secte budiste întind cadavrele pe platforme înalte astfel încât vulturii si alte pasări de prada sa poată curata carnea de pe oase, simbolizând întoarcerea sufletului in natura. Multe din aceste religii încep totuşi sa tolereze cremaţiunea ca alegere personala. Este o direcţie naturala in care trebuie sa se îndrepte religiile lumii, dând credinciosului libertatea de a avea o părere personala in acest subiect delicat al trecerii in lumea de dincolo. La urma urmei, fiecare este singur in fata morţii. Daca după moarte spiritul rămâne legat de trup, prefer ca materia din care am fost constituit sa fie împrăştiată in natura, astfel încât sa mă alătur ciclurilor naturii, in loc sa fiu legat de un singur loc pentru toata eternitatea.

Dincolo de aceste aspecte spirituale, legate mai degrabă de părerile personale si de mesajul pe care doreşti sa îl trimiţi prin felul in care sunt tratate rămăşitele tale umane, exista argumentele practice, ecologice si sociale, care fac cremaţiunea o metoda preferabila înhumării. Trăim pe o planeta cu resurse din ce in ce mai împuţinate, iar anul acesta am ajuns sa fim şapte miliarde de oameni ce concurează din ce in ce mai mult pentru spaţiu. Civilizaţia umana se concentrează din ce in ce mai mult in metropole, milioane de oameni in spatii înguste unde contactul devine inevitabil. Spaţiul devine limitat si pe verticala. Construim atât in sus cat si in jos. Ne extragem apa din pânza freatica, ce ia din ce in ce mai mult contact cu civilizaţia umana, nu in ultimul rând prin cimitire. Niciodată în istoria umana nu a fost mai uşor pentru viruşi si bolile cauzate de aceştia sa se răspândească de laom la om. Fie ca suntem expuşi cadavrelor in descompunere ce îşi aşteaptă înhumarea, fie ca suntem fără sa vrem in contact indirect cu rămăşitele îngropate, ne asumam un risc inutil care e complet înlăturat de cremaţiune. Ca şi civilizaţie, se apropie acel moment in care trebuie sa lăsam la o parte credinţele religioase si sa începem sa acţionam in modul cel mai sănătos, pentru binele tuturor. Alegând cremaţiunea, eşti un model pentru ceilalţi oameni, iţi exprimi preferinţa pentru o metoda mai igienica decât înhumarea si refuzi sa ocupi din spaţiul pe care semenii tai in viata l-ar putea folosi pentru alte scopuri.

Am discutat mai multe motive pentru care incinerarea este metoda preferata de mine. Motivele sunt atât de natura spirituala, având in vedere opiniile mele personale asupra creaţiei, asupra naturii spirituale a omului si asupra legăturii intre trup si suflet, cat si de natura ecologica, dat fiind avantajele evidente ale cremaţiunii asupra înhumării. In cele din urma, alegerea aparţine fiecăruia, si părerea fiecăruia trebuie respectata. Religiile lumii trebuie sa recunoască acest drept si oamenii sa invite ca si-l pot exercita.

6. Geanina Rotaru, De ce aş alege incinerarea

De ce nu vine moartea cu drujba niciodată? De ce o coasă? Ar trebui să vină cu drujba… ar face mai mult zgomot… ea este moartea, nu mai are nevoie să fie parşivă, silenţioasă. Are nevoie de un zgomot mai mare.

Oricum… se face auzită peste tot… fie că este un bătrân, fie un sinucigaş, ritualul ortodox de înmormântare mă seacă, mă ajunge până şi în sufragerie atunci când îmi mănânc varza călită. O să-mi aleg deja  cutia pentru depozitarea cenuşii. Va fi casa mea pe vecie, se cuvine să-mi placă… o casă Barbie cu piscină şi garaj, o casă roz. Probabil ar încăpea cenuşa în garaj. Aşa aş scăpa de o psihoză: îmi place doar negru, nu m-am jucat în copilărie cu păpuşile. Aveau o casă a lor tot timpul, iar eu eram neobişnuită cu asta. Totul e stas, măcar prin regula morţii să ne diferenţiem. O cutiuţă Barbie ar fi o alegere… dar şi una muzicală, din acelea cu balerină… numai că la deschidere s-ar auzi rock simfonic, nu “Lacul lebedelor”. Până la urmă, asta n-ar mai conta. Cenuşa ar putea sta oriunde, numai nu în peretele de sticlă ornamental care se găseşte în fiecare casă. Cum să-mi depozitez cenuşa acolo? Aş rămâne întruna pe un “mileu”, necontenit în acelaşi spaţiu – pe televizor.

Mi-aş inventa propriul mecanism de îngropăciune, un mecanism păgân, oribil, nesăbuit. Nu vreau să mă îngroape cu pasta de dinţi lângă mine sau ce consideră ei că mai am eu trebuinţă după moarte. E patetic. Barem  atunci să merit şi eu ceva neobişnuit. Incinerarea e o soluţie îndestulătoare. Dacă mă îngroapă cu lingura în tron sau cu alte instrumente necesare înhumării, cer o lingură mică, din plastic, cum sunt cele pentru sirop, pe care să mi-o plaseze în cutiuţa-casă Barbie cu piscină, ori chiar şi-n peştele decorativ. Măcar să-mi mănânc igienic orezul cu lapte, dacă tot se consideră că voi mai fi aptă pentru activităţi de rutină după ce mor. Televizorul va sta închis, să nu cumva să am ocazia să trag cu ochiul şi din greşeală să văd emisiunile penibile care m-au decimat suficient în timpul vieţii. Mai bine ar pune peştele pe o carte, dar nu o carte mai mare şi mai plictisitoare decât “Să gătim cu Jamie”. Ar putea fi ceva cu războaie, cu schimbare.

De ce ai avea nevoie de o carte de bucate după deces? De ce ar fi nevoie de jucării? La moartea unui copil, se pun jucării în sicriu… Atunci la moartea unei gospodine, s-ar pune cartea de bucate? Mă ultragiază tot ritualul.. Orişicum, nu risc nimic. Nu ştiu să gătesc. ştiu să aprind aragazul.

Sper că Dumnezeu are un aragaz cu aprindere-plită. Dumnezeu ar trebui să fie original, rânduielile de înmormântare – atipice.

7. Dragomir Sângeorzan, De ce aş alege incinerarea?

O idee este bună mai ales atunci când este susţinută de mai multe raţionamente. Incinerarea este una din acele idei.

Tradiţia înmormântării este una laborioasă şi foarte veche, precedând invenţia focului artificial. Oamenii erau nevoiţi să-şi îngroape semenii fără puls pentru a evita neplăcerile putrefacţiei şi pericolul bolilor.  Focul schimbă situaţia. Incinerarea purifică tot, dar nu s-a răspândit ca tradiţie, probabil pentru că tradiţiile au fost dominate de religii care, deşi nu aveau respect mare pentru corp, promovau ideea de mormânt ca o casă pentru mortul lipsit de spirit. Ultima tradiţie europeană de incinerare a fost în ţarile nordice, pe unde popoarele germanice practicau incinerarea ca un ritual foarte onorabil, demn de lideri şi eroi. Tot aici intră şi acel act simbolic foarte puternic de risipire a cenuşei, o scenă puternică în multe filme. Probabil că există mulţi oameni ce şi-ar dori să aibă cenuşele împrăştiate în spaţiu cosmic, pe Lună, pe Marte sau în mijlocul unui ocean.

Incinerarea are o conotaţie spirituală puternică. Focul este ceva aproape magic de privit, datorită mişcarilor hipnotice şi a puterii transformative cu care consumă materia. Pentru unii oameni, incinerarea este o greşeala spirituală prin care se răneşte legătura spiritului cu lumea sau o acţiune care blochează o posibila reînviere… ca o copie după o factură ce trebuie să ajungă la contabilitate.  Pentru alţi oameni, tot la nivel de spiritualitate, incinerarea este un catalizator în eliberarea sufletului, rupând legăturile cu lumea suferinţei şi deschizând noi căi.  Iar pentru fanii de literatură şi filme horror, incinerarea oferă siguranţa că morţii nu se vor scula şi nu vor bântuii pe cei vii (ex. zombi). Focul este cel care apără lumea oamenilor vii.

Cremaţiunea reduce trauma produsă de vederea unei persoane dragi decedate, pentru că nu mai e nevoie să vezi cum omul acela drag este închis într-o cutie şi coborât încet într-o groapă adâncă şi intimidantă, peste care se aruncă şi o movilă de pământ şi nişte piatră. Dacă se poate discuta de un sentiment de „să lăsăm morţii cu morţii şi vii cu vii”, atunci cu siguranţă incinerarea reuşeşte să producă această separaţie mentală mai puternic ca depozitarea subterană.

Revenind la lumea noastră, cea construită pe o rocă mică ce se învârte în jurul unei sfere gigantice de foc ce va consuma şi planeta noastră în câteva miliarde de ani, trebuie să amintesc aspectele practice şi raţionale ale cremaţiunii.

Incinerarea nu ocupă spaţiu în felul în care o face mormântul tradiţional. O urnă mică ce conţine cenuşa nu se compară cu un mormânt sau un cavou sau …o piramidă. Urna e foarte practică atunci când mormintele sunt greu de rezervat şi mai scumpe, la metru pătrat, ca vilele din centrele metropolelor. Este atât de dificil să găseşti un loc liber unde să-ţi depozitezi corpul după moarte, dacă trăieşti în zone urbane, încât trebuie să împarţi spaţiul cu alte persoane decedate… preferabil din familie.

Pe lângă problema imobiliară apare o problemă monumentală: monumentul funerar. Aproape orice om îşi doreşte un monument cât mai frumos, cât mai vizibil, cât mai memorabil, o mica piramidă antică dacă se poate. Aici apar costuri aproape nelimitate. Dar pentru ce? Este doar o povară imobiliară pentru familie şi prieteni. Oamenii vii sunt cei care trebuie să întreţină aceste mici construcţii civile, dar nelocuibile. Este o povară din orgoliu post-mortem.

Lucrurile devin mai clare atunci când ne gândim pe termen lung. Populaţia de oameni creşte. Oamenii mor. Populaţia de oameni morţi creşte. Cimitirele centrale din oraşele din România sunt deja pline pe mai multe straturi. Unde mai încap atâţia morţi? Vom continua să alocăm resurse şi spaţii pentru a depozita cutii cu schelete umane? O aşa politică transformă polisurile dense şi fierbinţi în … necropolisuri. Aici e problema logică. Exerciţiul acesta dus la maxim ar rezulta în toată suprafaţa terestră a planetei acoperită de morminte şi toţi munţii transformaţi în monumente funerare. Viii unde mai trăiesc?

Să nu uităm că cimitirele tind să primească cele mai frumoase zone dintr-un oraş. Nişte parcuri. Parcuri pentru oameni morţi. Care e logica aici? Ce pot să admire decedaţii de la câţiva metrii sub pâmânt? Pentru cine se conservă acest spaţiu bun?  Poate că nici nu se mai poate utiliza termenul de „a conserva” în acest sens, pentru că oamenii sunt din ce în ce mai bine conservaţi şi din ce în ce mai plini de substanţe chimice toxice depozitate în timpul vieţii. Daca nici viermii nu ne mai vor, ce va face societatea cu atâtea mumii?

Cremaţiunea reduce risipa de spaţiu, ceea ce e din ce în ce mai important într-o lume cu 7 miliarde de oameni. Cremaţiunea reduce costul ritualului şi procesului de eliminare a corpului celor decedaţi, ceea ce e important pentru că e vorba de resurse limitate şi bani ce pot fi cheltuiţi mai bine. Cremaţiunea reduce stresul social şi tendinţele primitive şi superstiţioase.

Ce mai e nevoie? Cremaţiunea este ceva atât de elementar şi evident ca utilitate încât ar trebui să fie standardul pentru orice societate serioasă.

8. Irinel Prisăcariu, De ce aş alege incinerarea ?

Condiţia fundamentală care-ţi dă dreptul să te vâri la cuptor sau lângă ţevile de canalizare ale oraşului este să fii mort, iar asta nu e o veste prea bună pentru nimeni. Când zaci între patru scânduri si capul ţi se rostogoleşte ba spre stânga, ba spre dreapta, iar o babă cu osteoporoză şi dinţi de tablă este singura care se mai preocupă de confortul tău, să fii sigur că trebuia să comunici mai bine cu rudele cât timp erai în viaţă. Rudele, neştiind ce anume să facă, te bagă sub pământ, fiindcă la crematoriu nu-i trece nimănui prin cap să te trimită. Or şti ele ceva, săracele, s-or gândi că şi aşa te aşteaptă cazanul cu smoală dincolo. De ce nu le-ai spune că vrei să fii incinerat ? E foarte elegant. Verişoara din partea mamei pe care nu ai văzut-o decât de două ori în viaţă ar putea să se îmbrace sobru, dar cu stil, să-şi pună o pălărioară cu boruri discrete, să apară la locul de veghe şi, după câteva fraze despre ce om bun ai fost, să se întoarcă acasă, să-şi pună fusta cu margarete şi să se întrebe ce mâncare să facă pentru prânz sau unde ar fi mai bine să-şi petreacă revelionul şi totul să decurgă normal, fără bocitoare sau babe care leşină la căpătâiul mortului ca-n filmele sovietice despre moartea bravilor soldaţi ce şi-au dat viaţa pentru patrie. E adevărat că suntem prin excelenţă un neam de bocitori şi de pomanagii, că ne place să urlăm şi să se urle pentru noi, dar nu e niciodată prea târziu să fim decenţi. În timp ce eu vă vorbesc despre incinerare, multora dintre dumneavoastră li s-au şi proiectat pe retină scene hollywoodiene în care cei dragi împrăştie cenuşa răposatului te miri pe unde : în ocean, pe faleză, la magazinul de dulciuri sau în scara blocului, deşi nu am avut nicio clipă intenţia să aduc în discuţie acest aspect. Bine, fie şi aşa, puteţi să faceţi ce vreţi cu cenuşa, să o păstraţi într-un borcănel pe etajeră sau să chituiţi cu ea loviturile de la maşină. N-are importanţă. Ceea ce vă propune incinerarea este un fel de wake up call, vă aduce la cunoştinţă că individul a murit şi că, prin urmare, corpul nu mai valorează mare lucru, aşa că trebuie să dispară şi el. Cum ar fi dacă aţi păstra toate sticlele din care aţi băut vreodată Cola, de exemplu ? Fireşte, exagerez, dar e o opţiune personală. Fiecare e liber să se împrăştie pe unde vrea şi poate că asta e problema noastră, în definitiv. Parcă suntem prea mulţi în viaţă pentru a le aloca spaţiu şi celor care mor. Nu o să vorbesc despre mafia cimitirelor, despre ţigăncile care îţi plâng contracost bunicii pentru că tu nu mai ai timp să faci asta, de parcă numai în faţa unui muşuroi de pământ ai putea să-ţi aduci aminte de ei, şi nici despre indivizii care dărâmă crucile pentru a pune mai târziu mâna pe locurile de veci cu pricina. Ştiu că există o fascinaţie pentru rămăşiţe, că la ţară, când îl dezgroapă după nu ştiu câţi ani pe cutare, toată lumea e curioasă să vadă în ce stare s-a păstrat, dacă e mumificat sau nu, ce culoare are părul şi alte lucruri asemănătoare. Eu nu am curiozitatea asta, nu vreau ca peste ani cine ştie ce gloată să se minuneze de oasele mele. Nu vreau ca, din greşeală, vreun câine mai zelos să alerge prin curtea cimitirului tocmai cu femurul meu, mândru că a găsit un os aşa mare. Am auzit că după vreo şapte ani, te scot din groapă şi te pun într-un sac, să nu mai ocupi atât de mult loc. Cum ar veni, nici mort nu te lasă în pace. La urma urmei, ce mai ştii tu atunci ? Te mută ca pe o cârpă de colo-colo, toate sentimentele pe care le-a avut vreodată cineva pentru tine s-au topit demult, simpla dezgolire a aparatului tău osos nu mai impresionează pe nimeni. Peste tine îţi vor îngropa copiii, nepoţii, rude din ce în ce mai îndepărtate, în loc să lase locul ăla în pace şi să înţeleagă toată lumea că incinerarea e un procedeu la fel de firesc ca oricare altul. Trecerea de la viaţă la moarte ar trebui să fie cât mai rapidă, mi se pare ciudat gândul că cineva a murit de o groază de timp, dar corpul lui încă putrezeşte te miri pe unde. Despărţirea de mort nu trebuie să fie cu gropari duhnind a alcool şi a tutun ieftin, cu frânghii soioase şi lume strânsă ca la circ. Sau poate că tocmai asta ne împiedică să alegem soluţia de bun simţ, poate că spiritul nostru telenovelistic nu ne lasă până nu ni se desfăşoară în faţa ochilor toate ororile închipuite ale morţii şi kitsch-ul fabricat, pe care îl conştientizăm, dar pe care îl acceptăm docili. Oare chiar nu mai ştim să murim cum trebuie ? Oare chiar trebuie să ne punem poalele-n cap şi după ce nu mai suntem ?

Când o să mor eu, nu o să-mi ridice nimeni cenuşa. Prefer să fiu o poză, iar cine are ceva de zis, să spună liniştit. Dacă e musai, să şi plângă. Iar verişoara din partea mamei poate să vină îmbrăcată direct în fusta cu margarete, dacă simte că aşa e mai bine. Poate să vorbească despre felul de mâncare de la prânz sau despre locul în care va petrece ea revelionul.

Sigur nu o să mă supăr !

9. Anca Iosif, Un ultim nes

Când voi muri, probabil o să fie din cauză că voi aluneca de pe o stâncă abruptă din Bucegi, în timp ce voi urca pe un traseu nemarcat. Va fi o cădere interminabilă de câteva secunde, într-un hău chinuitor. Vor părea ore. Până voi ajunge la baza muntelui, oasele or să mi se izbească de toate pietrele reci și o să-mi spună, zgâriindu-mă: ”Ți-a plăcut muntele, acum e momentul să plătești.”

O aud pe mama plângând și o văd rămasă singură de tot, o văd internată la Spitalul 9. A divorțat de tata de 16 ani, nu are prietene și timpul ei se împarte între serviciu, curățenie și gătit. Simt mirosul puternic de usturoi de la ardeii copți pe care-i prepară. Am în minte brațele ei tremurânde, care încearcă să se sprijine de marginea mesei pe care stă sicriul în care zac mutilată, cu fața-mi mov și brațele rupte. Abia poate sta pe picioare și îmi spală fața cu lacrimile ei, în speranța că mă va readuce la viață. Mă tot întreabă de ce sunt egoistă, de ce dorm în timp ce alții plâng după mine, de ce sunt surdă. Prietenii mei de munte au conștiința încărcată și se gândesc cum m-ar fi salvat dacă întindeau o mână cu cinci secunde mai repede sau dacă întindeau o coardă pe bucata aia, pentru siguranță.

N-am cum să scutesc suferința celor care mă iubesc , dar mi-ar plăcea să-mi schimb casa și după moarte, așa cum am făcut de când am descoperit Carpații, acum vreo șapte ani, pe când eram în clasa a XI-a. Weekend de weekend, un traseu nou, un masiv nou, un refugiu vechi sau un cort bătut de viscol pe-un platou. Un morcov băgat în fund și o lacrimă când realizez că am scăpat cu viață, încă o dată. Dintr-o cutie de lemn băgată la doi metri sub pământ nu pot călători. Nu pot fi liberă. E ca și cum cineva m-ar închide în camera mea mică și mi-ar spune că n-o să mai ies niciodată din ea, n-o să mai văd asfalt, trenuri sau păduri.

Salvamontiștii mă vor găsi repede, pentru că firul unei văi stâncoase este liniar. Voi fi fiind moartă până când vor ajunge ei cu targa la mine. Prietenii mei vor săpa gropi de îngrijorare, de la atâta plimbat dintr-un colț într-altul. Pentru ei, va fi cel mai lung drum de la munte spre casele din București. Tăcerea sinistră va fi spartă doar în momentul în care vor realiza ce luptă vor duce cu mama, care ar vrea pentru mine o slujbă cum se cuvine, un priveghi umilitor de trei zile si o îngropare mosntruoasă. Denisa și Răzvan dețin scrisoarea în care am scris că vreau să fiu incinerată. Vreau să rămână doar pozele de pe ușa camerei mele, cu mine vie și fericită, hoinărind prin munți. De ce ar vrea cineva să rămână în minte cu imaginea unui mort, în locul amintirilor frumoase?

Vreau să ard până la ultima unghie, până la ultimul fir de păr. Vreau să se audă oasele mele trosnind în foc precum lemnele în soba dintr-o cabană, iarna. Vreau să vină prietena mea Maria și să-mi cânte la chitară ”ține mine, sfârșitul nu-i aici”, ca să ard liniștită. Cenușa mea să fie pusă într-un cufăraș mic, de lemn. Cufărul să fie pus într-unul dintre rucsacii prietenilor mei și să fiu dusă unde n-am ajuns, în Carpații noștri. Să-mi fie aruncată o linguriță de cenușă în Apuseni, unde tânjeam cu atâta dor să ajung, eu bucureșteanca. Să depind doar de vânt. Să ajungă o fărâmă din mine în creasta munților Rodnei, pentru că de fiecare dată când am pus bocancul în masivul ăsta, am fost plouată. Un pumn să fie aruncat în norii pufoși, de pe vârful Moldoveanu, ca să zbor deasupra tuturor. Vreau libertate și experimentare. Să simt ploaie și zăpadă, soare și vânt. Să fiu călcată de bocancii celorlalți trecători. Să cadă peste mine frunzele uscate ale toamnei.

Însă când va mai rămâne un strat subțire de cenușă pe fundul cutiei de lemn, prietenii mei se vor întoarce în vârful muntelui de pe care am căzut. Vor scoate cutia din rucsac, o vor pune în mijloc. Vor scoate primusul ( mini-aragazul munțomanilor) și vor fierbe niște apă. În clocotul ei vor pune ultimele mele rămășițe și o vor amesteca cu grijă, cu o linguriță. Denisa va bate cu palma fundul cutiei ca să fie sigură că s-a scurs și ultimul praf din mine în cana cu apă fierbinte, în timp ce Răzvan va amesteca în continuare. O pungă cu jeleuri va sta lângă ei și vor mânca pentru mine. Le iubeam.

Va fi nesul suprem, pe care-l bei o dată în viață, pentru că l-ai iubit când avea viață.

10. Emanuela Solcan, Magnolia veșnic verde

Pare ciudat să mă gândesc la propria-mi plecare de pe acest pământ, când sunt atât de multe lucruri pe care nu le-am experimentat, atâtea locuri în care nu am ajuns încă.

Uneori mi se pare o absurditate faptul că îmi fac atâtea planuri pentru viața asta care în orice clipă poate să se debaraseze de mine, în orice clipă poate să-mi spună; AJUNGE!

Dar oare astea sunt singurele lucruri importante într-o viață de om?

Am învățat destul de târziu că omul este format din trup, duh și suflet și tot atât de târziu am învățat că dacă nu ai grijă de toate să fie hrănite, îngrijite nu ești complet.

Îmi place să cred că trecerea mea prin astă viață a fost una responsabilă și cu folos. Că am ajuns la maturitate completă și am adunat suficientă înțeleapciune. Altfel ce rost ar fi avut toată truda și lupta mea?

Știu că vine o zi când trebuie să mă dezbrac de acest trup pentru ca sufletul și duhul meu să plece cu adevărat; ACASĂ.

Dar ce se întâmplă cu trupul rămas aici, când eu v-oi fi mult prea departe? Când eu mă v-oi bucura cu îngerii, voi cei rămași aici de ce să plângeți lângă un trup care și-a încheiat misiunea pentru care a fost creat?

Nu pot pleca înainte de-a vă spune; NU PLÂNGEȚI ci BUCURAȚI-VĂ!

Trupul de care m-am dezbrăcat nu mai simte nimic, nu mai înseamnă nimic nici pentru mine nici pentru voi. Am fost mereu o neconvențională și chiar în trecerea mea spre ACASĂ aș vrea să fiu o deschizătoare de drumuri.

Dati-mi șansa să-l purific prin foc iar mai apoi presărați-mă cu gingășie lângă magnolia veșnic verde din fața casei mele, pe care am plantat-o cu multă dragoste.

Vreau să simt libertatea eliberată de greutatea unui trup supus putrezirii. Nu îmi doresc să fiu îngrădită și nici încadrată într-un spațiu prestabilit.

Exist prin suflet și duh iar trupul deja bătucit de trecerea vieții merită eliberat sub o formă superioară celei existente. Nu mă sperie trecerea prin foc pentru că știu că va rămâne esența pulberii de cenușă care va renaște mult după ce voi veți fi uitat de mine. Trupul eliberat va rămâne un observator detașat al viitorului.

Lăsați-mă să rămân un martor al necunoscutului, părtașă nu doar lui A FOST ODATĂ ci și minunatului VA URMA.

11. Lavinia Oana Iva, Testament pentru nemurire

Îmi aplec gândul dincolo de zidul cunoaşterii pentru a-mi întregi conştiinţa pătată cu noroi.

Nu vreau să-i mai simt gustul mirosul sau forma.

Mă aflu la graniţa dintre materie şi suflet, un suflet al cărui zbor frânt se împleteşte cu o materie degradată şi degradantă în contact cu apa şi subteranul.

Mă trezesc.

E soare, cald şi zborul vieţii din jurul meu, mă face să-mi cânt existenţa încă vie şi să meditez la viitor.

Sfârşitul e sigur pentru toţi, dar nu cred în tragedia care precede acest sfârşit ci în aventura de după, cea, care mă transpune într-o lume cu altfel de reguli  şi metamorfoze.

De suflet ştiu să am grijă, dar ce veţi face cu materia care m-a alcătuit pentru o perioadă în cea pe care o cunoaşteţi şi  iubiţi ?

Nu ţin la ambalaje, dar acest ambalaj, e parte din definirea mea şi aş vrea să se întoarcă în natura care i-a dat formă.

Captiv între  patru scânduri, la cheremul nevertebratelor, supus celei mai ruşinoase descompuneri, ar umili tot ce cred eu despre viaţă. Doar de dragul unor flori veştede, nu merită să mă supuneţi unui tratament degradant după o viaţă activă.

În plus nu ţin la omagii târzii nici la tradiţii formale, nu vreau să împărţiţi cozonac necunoscuţilor, nici să mă pomeniţi pe panglici cusute pe crengi de brad sau în biserici reci unde se asistă obligat şi toţi aşteaptă sfârşitul  ceremoniei pentru a primi ceva gratis.

Viaţa mea pe pământ a fost o aventură incredibilă cu lupte zilnice, trăiri contradictorii şi purificare prin focul unei continue experimentări.

Nu-mi blocaţi  evoluţia, nici după trecerea dincolo de viaţa efemeră pe care o trăiesc.

Aştept ultima purificare, cea a focului care arde dar transformă materia în mici  particule călătoare. Doar cei răi se cutremură la gândul contactului cu vâlvătăile mistuitoare.

Iubesc aventura. Vreau , ca materia care îmi încheagă ambalajul şi care după trecerea sufletului spre cealaltă lume, rămâne alături de voi, să nu cunoască ruşinea putrefacţiei nici zdrobirea sub apăsarea umedă a tinei negre.

Aş vrea ca trupul meu să zboare purtat de vânt, soare, apă, să se lase mângâiat de atingerea frunzelor, spălat în vâltoarea morilor de apă şi să danseze în rând cu albinele şi buburuzele. Sutele de mii de particule rezultate din purificarea adusă de foc, ar împânzi întreaga materie vie, ar contribui la creşterea unei flori , ar sta de vorbă cu falnicii stejari, s-ar aşeza pe pantofii unui copil în drum spre şcoală, sau ar aduce mângăiere unui bătrân singur care mi-ar privi zborul într-o dimineaţă de primăvară.

Nu ar fi grozav ca o singură fiinţă cu posibilităţi atât de limitate, să se multiplice în sute de mii de posibilităţi şi să îşi continue aventura cunoaşterii prin milioane de experimentări?

Dacă doriţi mă puteţi păstra în inimile voastre şi vă promit, acelora care mă iubiţi cu adevărat, că voi fi alături de voi sub diferite forme, fericită şi în continuă transformare.

Celor care vor să-mi omagieze trecerea spre cealaltă lume îi rog să planteze un copac în cinstea mea sau să cumpere jucării şi cărţi unor copii care visează să schimbe lumea.

Încheiem cu o petrecere ?

Eu încă mă aflu printre voi, iar mâine voi zbura, transformată în milioane de vise şi aventuri.

12.Andreea Ştefan, De ce aş alege incinerarea?

De ce aş alege eu incinerarea? Aş putea să ofer un răspuns pe cât de simplu, pe atât de logic, gen: „pentru că aşa vreau eu”, „pentru  că aşa e cel mai bine”, „pentru că e cool!”…etc. Însă şi mai logic ar fi să vorbesc despre întâmplările, concluziile, reflecţiile personale care m-au adus în momentul prezent să declar cu sinceritate că „aleg incinerarea”. Tot ceea ce suntem azi, tot ceea ce gândim ca adulţi, toate opţiunile şi filosofia noastră de viaţă sunt legate într-un fel sau altul de copilărie, de primii ani de viaţă şi primele experienţe marcante pentru sufletul inocent de copil. Cred cu desăvârşire că trecutul este creatorul personalităţii noastre din prezent, a atitudinilor ce ne definesc caracterul şi imaginea de sine. Clipe frumoase sau preponderent negative, ce le-am lăsat în urmă, devin astfel hotărâtoare pentru destinul nostru. Aşadar, pentru a fi mai convingătoare cu privire la opţiunea mea pentru incinerare, voi face apel la câteva întâmplări din copilărie şi adolescenţă care mi-au atins sufletul şi imaginaţia şi mă fac astăzi să cred în incinerare şi să strig „în stânga şi în dreapta” doleanţa-mi ca resturile fiinţei mele să ia această cale, după momentul „marii treceri”.

Aveam vreo 10 ani când a avut loc un grav accident de circulaţie pe strada din faţa blocului în care locuiam. Eram la geam şi mă gândeam la ale copilăriei „griji” când un vecin din cartier a fost lovit în plin de către o maşină ce circula cu viteză foarte mare. Acel vecin s-a transformat într-o clipă dintr-o fiinţă vie într-un rest uman ce şi-a găsit loc de odihnă pe asfaltul plin de sânge. Întâmplarea m-a şocat amarnic, dar m-a şi fascinat. A fost primul mort pe care l-am văzut de aproape. Deşi o parte din mine îmi spunea să îmi acopăr ochii pentru că imaginea din faţa lor era prea înfricoşătoare, cealaltă parte mă îndemna să privesc în continuare, fiind uimită de efectele imediate pe care le avusese accidentul asupra bietului vecin. În jurul lui se strânsese tot cartierul, toţi curioşii plictisiţi de monotonia vieţii cotidiene, care, la fel ca şi mine, nu vroiau să piardă nimic din lanţul de evenimente provocate de accident. Priveam totul de la geam şi aşteptam cu sufletul la gură să vină ambulanţa şi să salveze umilul trup din baia de curioşi. A doua zi moartea vecinului devenise un fapt oficial, iar oamenii din cartier, din „respect” faţă de cel decedat, nu făceau decât să murmure despre starea trupului împietrit şi zdrelit de impactul cu nevinovata dacie albastră: „ai văzut că aproape îi curgea creierul din cap?”, „era tot plin de sânge”, „mamă, dar cum i-au zburat pantofii, direct în tomberon!”, „uite cum s-a îndoit maşina, aşa-i trebuie dacă nu a traversat pe la trecere!”. Îmi doream în clipele acelea să aud câteva vorbe „de bine” despre fiinţa vie pe care a întrupat-o vecinul meu, însă majoritatea oamenilor erau preocupaţi de detaliile „picante” ale urmărilor nefericitului accident. Probabil că dacă ghinionistul vecin ar fi murit altfel, altundeva, departe de ochii lumii, nu ar mai fi ajuns ca după moarte să fie victima unor comentarii inutile şi defăimătoare…

Cu timpul am devenit fascinată de acest fenomen al morţii, ce îmi trezea o curiozitate imensă. Începusem să trag cu ochiul şi urechea la toate înmormântările din comunitatea în care îmi duceam traiul. Aceeaşi poveste se repeta mereu, mereu….Oamenii cu feţele căzute de durere traversau coşciugul, îngreunat de trupul lipsit de viaţă, prin toate ritualurile şi obiceiurile, până la groapă, grăbindu-se apoi să înfulece în linişte sfânta pomană. În urma mortului nu rămâneau decât ecourile irelevante ale participanţilor la înmormântare: „vai dar ce mov era!”, „era umflat tot şi mirosea aşa urât!”, „oare de ce s-a înnegrit aşa?”, „bine a mai dus-o ăsta, de-abia au putut căra ăia coşciugul!”..etc. Puţini erau cei care aduceau aprecieri persoanei dispărute, evitând să aducă critici resturilor umane rămase în urmă. Ba mai mult, câteodată se întâmpla ca în jurul mortului să se strângă curioşi grămadă, mulţi neavând nicio legătură de rudenie, sau spirituală, cu decedatul. Se adunau doar pentru a-şi satisface curiozitatea, ca şi cum ar fi participat la un spectacol cu intrare liberă. Asistând la aceste scene mă gândeam în sinea mea: „oare ce ar zice bietul om, care acum e mort, dacă ar vedea că a ajuns să fie personajul principal în cadrul unui show atât de ieftin, că a ajuns să fie victima atâtor critici şi priviri indecente, după ce, probabil, o viaţă întreagă s-a luptat să fie respectat la adevărata lui valoare?”.

Mai târziu, după ce Doamna cu Coasa a început să secere din vieţile cunoscuţilor sau a unor rude mai mult sau mai puţin apropiate, am înţeles, de fapt, la ce „chinuri” şi „procedee” este supus tăcutul trup înainte de a-şi găsi liniştea în groapa rece şi întunecată de la cimitir. Cert e că odată cu trecerea în nefiinţă, cadavrul e înconjurat de un grup mai mic sau mai mare de oameni (în funcţie de popularitatea decedatului) ce îşi împart responsabilităţi, atribuindu-şi roluri care, cică, ar trebui să îi asigure defunctului o plecare respectabilă din această lume. Mai întâi mortul, după ce o viaţă întreagă a făcut tot posibilul să-şi acopere goliciunea trupului şi să-şi ferească părţile intime de privirile celor din jur, este dezbrăcat fără nicio ezitare şi îmbăiat de măcar 2-3 oameni, cu cât mai străini cu atât mai bine. Apoi, dacă s-a înţepenit prea tare este frecat la încheieturi cu alcool pentru a putea fi îmbrăcat cu cele mai alese haine, care oricum nu mai încălzesc pe nimeni! Urmează apoi invadarea neputinciosului cadavru cu formol, prin aşa numita îmbălsămare, care are menirea să întârzie procesul de descompunere, pentru o participare demnă a defunctului la ultimul spectacol din viaţa sa. Sincer, nici acum nu pot să înţeleg cum prin toate aceste violări (a intimităţii, a trupului cu formol….) i se poate asigura mortului demnitate pe ultimul drum!? Realizez că un decedat nu reprezintă decât un rest uman, fără idei, fără suflet, fără personalitate, ci doar o bucată de carne inertă, însă nu pot să nu mă pun în locul acestuia şi să nu fiu îngrozită de perspectiva inevitabilei înmormântări. Ajunsesem, copil fiind, să îmi doresc să mor departe de casă, departe de ochii lumii, departe de posibilitatea de a fi văzută moartă de mult mai mulţi oameni decât cei din familia mea, departe de cea mai mică şansă ca trupul meu să fie supus la vreunul din „chinurile” enumerate mai sus. Mă vizualizam murind într-o pădure, în necunoscut, unde trupul meu s-ar fi putut contopi cu pământul în mod firesc, în liniştea naturii şi în ritmul stabilit de aceasta.

Deci, de ce aş alege eu incinerarea? Pentru că, în comparaţie cu cele enumerate mai sus, consider că această metodă asigură cu adevărat o ieşire demnă a trupului neînsufleţit din această lume. Este evident că varianta dispariţiei în pădure nu este una viabila, pentru că sentimentul de incertitudine cu privire la soarta mea ar provoca şi o mai mare suferinţă a lor mei decât moartea însăşi, incinerarea fiind astfel singura variantă de luat în considerare. Prin incinerare se elimină riscul de umilire şi de maltratare al trupului decedat, asigurându-i-se acestuia o dispariţie tăcută şi curată din lumea celor vii. Da, îmi doresc ca după moarte trupul meu să ia în linişte calea Crematoriului, în starea intactă în care a rămas după trecerea în nefiinţă, departe de ochii defăimători ai oamenilor, şi să se transforme într-o grămăjoară de cenuşă, ce are milioane de poveşti de împărtăşit.

Odată cu atingerea vârstei adolescenţei am început să-mi adresez celebrele întrebări existenţiale. Eram rockăriţa rebelă care se îndoia de tot şi de toate. O importantă temă a reflecţiilor mele era reprezentată, desigur, de existenţa lui Dumnezeu şi a utilităţii Bisericii şi preoţilor pe Pământ. Începusem să vizionez documentare pe teme specifice şi să cercetez în jurul meu orice mi-ar fi putut oferi răspunsuri la întrebările mele. Ajunsesem să cred, părere pe care mi-o păstrez şi astăzi, că există cu adevărat Cineva acolo sus care este într-un fel sau altul responsabil de existenţa noastră. Consider şi acum cu prisosinţă că pentru comunicarea cu acel Cineva sunt de ajuns gândurile noastre, fără a fi nevoie să apelăm la biserici sau preoţi.

Mă transformasem din fetiţa pioasă care ţinea posturile şi mergea să se împărtăşească, în adolescenta care blama preoţii şi Biserica. Cum să nu devin astfel când îi vedeam pe colegii de la seminarul teologic (viitori preoţi) – ce se afla la o aruncătură de băţ de liceul meu – cum veneau în stare de ebrietate la şcoală şi nu mai ştiau ce să facă ca să agaţe vreo fată uşuratică din liceu!? Cum să nu devin astfel când vecinele bunicii care lucrau la biserică îmi povesteau cum preotul lua bani din cutia milei pentru a-şi face plinul cu benzină la maşina personală!? Cum să nu devin astfel, când de fiecare dată când bunica îi făcea vreo pomană bunicului, preotul nu scotea un sunet până ce aceasta nu îi îndesa câteva bancnote în buzunarul de la sutană!? (Oare preotul acela ştia că pensia bunicii valora mai puţin decât cât câştiga dumnealui într-o săptămână?) Cum să nu devin astfel!?

Am realizat că preoţii nu sunt decât nişte simpli oameni şi că puţini sunt aceia care au harul de a influenţa suflete şi destine. Nivelul lor de corupţie este comparabil cu cel al politicienilor. Aceşti preoţi au timp şi energie pentru a duce campanii anticremaţiune, dar „închid ochii” când vine vorba de lupta împotriva adevăratelor probleme morale cu care se confruntă societatea de astăzi. Preoţii şi Biserica din România blamează cremaţiunea stipulând că aceasta contravine valorilor creştine, când de fapt ei nu doresc decât să-şi protejeze sursa nesecată şi extrem de bogată de venituri ce provin din înmormântări şi ritualurile bisericeşti aferente acestora.

La această corupţie a preoţilor se adaugă şi corupţia personalului din cimitire. Pentru o înmormântare trebuie să-i cinsteşti cu bani pe toţi cei care au avut „inteligenţa” să-şi transforme locul de muncă într-o afacere profitabilă: întâi trebuie să-l mituieşti pe administratorul cimitirului să-ţi faciliteze obţinerea cât mai rapidă a unei gropi, al cărui preţ oricum depăşeşte valoarea ei reală (dar trebuie să o cumperi, pentru că nu poţi lăsa bietul mort să aştepte cu zilele pe masă), apoi urmează groparii care dacă nu au ceva în buzunar nu vor pur şi simplu să-şi facă treaba şi se continuă cu femeia „cu tămâia” şi cu „umilii” cerşetori, care trebuie să-i omeneşti şi pe ei pentru că altfel nu se odihneşte defunctul în linişte şi pace. Totul se transformă într-un joc de a da şi a lua şi nici atunci nu ai siguranţa că mormântul e amenajat aşa cum se cuvine, sau nu e supus riscului de a fi jefuit sau de a cădea victima altor încurcături produse de cei pe care i-ai preacinstit ca să-şi facă meseria. Îmi amintesc şi acum de înmormântarea bunicului meu, care a avut loc la aproximativ 20 de ani după ce bunicii şi-au cumpărat actualul loc de veci. Se considera a fi un loc bun, la marginea cimitirului, la umbra unei sălcii, un loc pentru care bunicii plăteau taxe anuale de peste 20 de ani. Când a venit momentul ca acest loc de veci să-şi găsească mult aşteptata utilitate, am aflat cu stupoare că locul era ocupat de rămăşiţele învechite ale altui mort. Cine era, al cui era, cine l-a rătăcit în groapa bunicului nu ştim nici azi. Cert e că sărmanul mort uitat îşi continuă somnul cel de veci la căpătâiul bunicului meu, sub o cruce pe care nici măcar nu e menţionat…Oare ce gândeşte „tataia meu”, de acolo de sus, despre aşa o grozăvie? Cu siguranţă n-a ştiut săracu’ că şi-a luat groapă cu „bonus”…

Deci, de ce aş alege eu incinerarea? Pentru că nu vreau să îngroş şi mai tare buzunarele preoţilor sau să încurajez corupţia celor ce lucrează în cimitire. Mă doare că „harnicii” gropari au venituri lunare mai mari ca mine, care m-am luptat să fac o facultate şi un master pe banii Statului. Mă doare să ştiu că ai mei vor rămâne cu responsabilitatea îngrijirii mormântului, ce la va ocupa timp şi le va consuma venituri (mai ales pentru plata taxei anuale). Mă doare să văd morminte părăsite şi mă doare să aud lumea cum îi ocăreşte pe cei care le-au părăsit. Mă doare că lună de lună plătesc taxe şi impozite de pe urmă cărora nu trag niciun folos. Vreau ca taxa de incinerare să fie ultima taxă ce se plăteşte în numele meu!Vreau ca măcar după moarte să scap de taxe şi şpăgi!

Nu doresc ca pledoaria mea procremaţiune să fie o pledoarie anti tradiţie, obiceiuri, ritualuri de înmormântare sau Biserică. Însă nu pot să nu observ cum societatea din ziua de azi se luptă cu îndârjire pentru evoluţie, pentru schimbarea de mentalitate şi adaptarea oamenilor la ritmul rapid ce caracterizează dezvoltarea tehnologiilor. Da, ne luptăm cu toţii pentru dezvoltare, dar în acelaşi timp ne agăţăm orbeşte de reminiscenţele vieţii pe care au dus-o strămoşii noştri pe acest Pământ. Uităm însă că aceşti strămoşi nu posedau nici cea mai mică parte din cunoştinţele şi informaţiile ce le deţinem noi astăzi. Poate a venit momentul să ne oprim în loc si să o luăm de la capăt, să ne înarmăm cu datele acumulate de-a lungul generaţiilor şi să formulăm noi obiceiuri şi ritualuri, care să răspundă nevoilor omului actual.  Om actual care, deşi are nevoie de spiritualitate, nu este subjugat ideilor învechite şi înţelege că incinerarea este doar o altă alternativă de dispunere asupra cadavrului şi nu un atentat la valorile tradiţionale. Incinerarea este o alegere, este o opţiune în strânsă legătură cu ceea ce suntem cu adevărat ca oameni.

Deci, până la urmă, de ce aş alege eu incinerarea? Pentru că aşa vreau eu, pentru că aşa e cel mai bine, pentru că e cool…Nu vreau ca rămăşiţele fiinţei mele să îşi găsească eternitatea într-o groapă rece şi întunecată, printre creaturi alunecoase ce trezesc spaimă. Vreau ca trupu-mi neînsufleţit să se transforme în particule mii, care să-şi înceapă aventura printr-un zbor în văzduh, între cer şi pământ, în căutarea sufletului pierdut, pentru ca mai apoi să-şi găsească liniştea în braţele naturii, pe câmpuri de flori, unde viaţa e mai vie ca niciodată…

13. Georgiana Codrescu, De ce aş alege incinerarea?

Cred ca realitatea morţii ne poate face sa trăim mai bine, mai mult, mai autentic. Fiindcă oamenii îşi bazează viata pe principiul “Nu ştii ce ai pana nu pierzi”, avem nevoie de o readucere aminte mereu, ca tot ce avem acum putem pierde. Acesta este motivul pentru care as alege incinerarea – fiindcă oferă celor dragi un prilej, prin urna cu cenuşa, de aducere aminte in fiecare zi a faptului ca si ei vor muri. Iar asta cred ca ii va face sa trăiască mai intens.

Momentul morţii cuiva drag, sau al oricui, ar trebui sa fie in principal un moment de tăcere, interiorizare si reflexie. Ritualurile înhumării ortodoxe insa, generează in oameni suferinţa si lacrimi in principal datorita faptului ca vad trupul persoanei decedate, acelaşi trup care nu demult era viu. Ei nu pot înţelege cumplita schimbare – energia vitala a fost mistuita, insa trupul a rămas. De aceea, cred ca este mai bine sa fie si mistuit si trupul, la fel de brusc ca momentul morţii, pentru ca cei rămaşi sa poată accepta mai uşor dispariţia celui iubit.

Vizitarea mormântului poate fi un moment interesant. Sa ştii ca exista mereu un loc liniştit, unde poţi merge, unde sa simţi mai puternic conexiunea cu cel plecat, unde sa fie linişte sa te poţi gândi la ce a fost, ce este si ce va fi poate fi benefic. Insa, din păcate, nu foarte mulţi oameni revin la morminte după perioada de doliu, când sentimentele sunt mai aprinse.

In general, oamenii fug de contactul cu moartea, nu vor sa-si amintească ceea ce este inevitabil: ca si ei vor muri. Iar asta ii face sa fie de multe ori reci, insensibili, autoritari, sa consume si sa distrugă fără judecata, sa nu aprecieze si sa nu iubească destul. Fiindcă ferindu-se de moarte, se îmbolnăvesc de propria zeificare. Au impresia ca pot face orice. Insa daca ar avea mereu un “memento mori” lângă ei, ar deveni mai cuminţi si mai iubitori.

Ritualurile înhumării sunt destul de complicate, solicitante si costisitoare. Rudele si aşa ostenite de durerea pierderii sunt puse in situaţia de a trece printr-un proces aproape birocratic epuizant, care nu face nimănui bine si de multe ori te forţează sa fii fals, sa-ti exprimi durerea in cadrul acestui act social de complezenta, in loc sa ramai tăcut si tandru, in lumea interioara plina de întrebări ce ti s-a deschis, in care arareori mai intram in ziua de azi, când totul este rapid si strălucitor in jur si avem destule oportunităţi de distracţie, ce ne fura atenţia dinspre înăuntru spre înafara.

Chiria ce trebuie plătita anual pentru locul din cimitir este din nou o parte a procesului birocratic de care spuneam si nu face bine nimănui. Orice amestecare a spiritualului cu materialul in general nu face bine, fiindcă devalorizează, mundanizeaza si chiar profanează. Prin urmarea, soluţia incinerării este una preferabila fiind rapida si cu o încărcătura mai puternic spirituala decât cea a înhumării. Referitor la cea din urma, simbolistica este legata de fraza “din ţărână am fost creați si in ţărână ne întoarcem”, insa asta nu mai este de multe ori adevărata daca ne gândim la cavouri. Simbolul principal aici este Pământul, Mama Geea din alte culturi, ce te naşte si apoi te primeşte înapoi.

Calităţile acestui principiu, al Pământului, sunt fixitatea, fermitatea, dar si maleabilitatea, fertilitatea, creaţia. Celelalte doua principii universale sunt Focul, Apa si Aerul. Pe apa trimiteau popoarele nordice sau asiatice trupurile neînsufleţite, in strânsa legătura cu credinţa in călătoria spre lumea de dincolo. Apa apare si in Grecia si Roma antica, prin referirea la râul Styx. Aerul, este principiul asociat morţii de către egipteni, prin procedura mumificării (corpul după îmbălsămare era lăsat la uscat timp de 40 de zile). In cele din urma Focul, este principiul vieţii si al puterii, cel care poate oferi si căldura sau mâncare si distrugere sau război. La fel ca viata, ce poate fi dusa in slujba binelui sau a răului.

Din punct de vedere imagologic aşadar, Focul este cel mai aproape de sentimentul naşterii, al morţii si al reînvierii, fiindcă el coincide cu viata. Când te naşti ti se aprinde focul interior, când mori acesta se stinge, insa cenuşa poate aprinde focul altcuiva, care uitase cum sa trăiască, prin revelaţie, prin readucerea aminte de care spuneam.

Aşadar, aleg soluţia incinerării deoarece este una rapida si simpla, cu o încărcătura spirituala mai puternica, cu un rezultat ce poate face mai multor oameni mai bine.

Sa aveţi o viata la fel de intensa ca focul! :)

14. Ioana Manta-Cosma,  Eseu postum

Eram un om ursuz şi îmi plăceau eugeniile. Nu m-am jucat niciodată cu focul. Poate de aceea mi-am organizat un final aşa cum am visat – artificii, lecturi publice din Seneca, lumânări parfumate şi un foc numai pentru mine. Dintotdeauna am fost individualist. Totul avea să aibă încărcătură simbolică: focul purificator, cenuşa din care voi renaşte, reintegrarea în cele patru zări.

Cunoşteam scenariul, citisem sistematic o bibliografie consistentă, urmărisem detaşat o mulţime de filme. Am vorbit cu fiul meu risipitor, Raul, şi am stabilit ca el să se ocupe de ce va mai rămâne din mine, praful, fireşte. Am cumpărat o cutie metalică specială. Era, de fapt, o cutie pentru bijuterii, mi-a fost ruşine să cer vânzătorului o cutie pentru morţi; el m-ar fi trimis cu siguranţă la magazinul cu sicrie.

Am fost prudent faţă de toată lumea. Numai Raul ştia că voi sfârşi în flăcări, poate chiar în flăcările iadului. Dar nu aveam să ştiu pe atunci acest detaliu. Am luat, aşadar, cutia şi mi-am scrijelit numele şi data naşterii pe ea: I. C. 27.07.1986. Nu eram un sfânt, ziua morţii nu o puteam anticipa. Dar, ca răzbunare, mi-am organizat înmormântarea, măcar atât puteam să mai fac eu-cel-viu pentru celălalt-eu-fără-eu.

Raul s-a conformat indicaţiilor mele, deşi a fost puţin speriat la început. Păi, nu ţi-ar fi mai frică dacă ai căra pe braţe cadavrul meu într-un sicriu până la cimitir şi dacă ai fi nevoit să mă priveşti mort, descompus, fără fiinţă, vânăt, timp de 3 zile? Sau dacă ai fi nevoit să îmi speli corpul fără vlagă, să îmi acoperi ochii şubrezi care încă se mai deschid, făcând pe toată lumea să tresară în faţa coşmarului? Te scap de toate grijile! Cutia e cumpărată, aici o să încap tot. Asta seamănă cu cutia de bijuterii a bunicii! Nu-ţi fie teamă, n-aş profana un obiect al viilor, pentru afacerile mele postume. E o cutie nouă, negociată la sânge de la consignaţia lui Haig. Dar să lăsăm detaliile comerciale la o parte. Un singur lucru trebuie să faci. (Era, fireşte, de inspiraţie hollywoodiană, dar cine nu şi-ar fi dorit o înmormântare ca în filme!) Îţi cer să te aşezi la marginea unei prăpăstii sau pe un vârf de deal şi să arunci cenuşa. Ca să nu fie ceva greu de escaladat, poţi merge la Belvedere, voi rămâne în oraşul natal şi în următoarea reincarnare. Cutia de bijuterii te va ajuta să nu pari suspect faţă de trecătorii, informatorii şi îndrăgostiţii ce bântuie pe acolo. Hm, ce bijuterie mai mare decât cenuşa tatălui tău!
Aşa i-am vorbit fiului meu care va deveni risipitor atunci când îmi va împrăştia corpul în atmosfera poluată clujeană. Am vrut să evit ca oamenii să îmi privească cadavrul. Şi ca totul să fie mai igienic. Sper să mă înţelegeţi.

Nu ştiu de ce, am senzaţia că în acea ardere se va produce o alchimie, alchimia fiinţei mele. Atunci voi prinde aripi, pentru ca sufletul să nu îmi ardă şi el. Într-un athanor clujean aş vrea să pier, să îmi contemplu focul pe care eu însumi îl întreţin. Să fiu un combustibil, ultimul meu sentiment de utilitate, pe lângă atâtea inutilităţi ale fiinţei mele pe pământ. Devin patetic, moartea ne face aşa.

Am ales incinerarea, trebuie să recunosc, şi pentru că mi s-a părut a fi mai poetic, mai liric. Am scris şi o poezie pe tema asta, însă am aruncat manuscrisul în foc, într-o seară, de teamă să nu mă compromit. Aşa am făcut mereu cu creaţiile mele, toate au avut acelaşi sfârşit. Poate că acum este răzbunarea tuturor încercărilor literare arse pe rug de mine. Voi sfârşi ca propriile mele hârtii de literatură eşuată – eu, un om la fel de eşuat.

În plus, nu mi-au plăcut niciodată cimitirele, spaţiu al unei memorii pe care aş prefera să o pierdem. Nu vreau să îmi forţez urmaşii să îmi păstreze amintirea şi să fie obligaţi să meargă la mormântul meu, ştiind că asta îi dezgustă şi le provoacă frică. Am o demnitate atipică şi o compasiune pentru cei ce rămân în viaţă. Contactul cu cimitirul îi face pe oameni mai crispaţi, plini de frici de tot felul, copleşiţi de amintiri inutile. Ce fericiţi trăiesc oamenii atunci când uită de cimitire, de moarte, de morţi!

Ce m-a convins să aleg incinerarea în resemnarea mea cu moartea a fost şi o lectură recentă din „Jurnalul suedez” al Gabrielei Melinescu. Când iubitul ei, René, a murit în anii `80, i-a fost imposibil să găsească un mormânt „clasic” în vreun cimitir din Stockholm, cu toate că dispunea de relaţii şi bani. Tot de la ea, am aflat că evenimentul relatat era un incident frecvent în mai toate marile oraşe ale Europei. Mi-am imaginat imediat cum s-ar complica lucrurile în momentul morţii mele capricioase, ireversibile, care nu m-a mai aşteptat să cumpăr un loc de veci.

Trebuia să scriu un eseu, însă a devenit un pasaj autobiografic. Este poate spiritul epocii în care am trăit, am murit şi am fost incinerat, să nu se mai poată scrie nimic decât numai despre sine. Argumente nu am, m-au influenţat, poate, lecturile şi filmele. Şi eugeniile. Aş vrea să mă joc cu focul.

15. Elena Ion, Incinerarea, un nou trend sau o alternativă?

Incinerarea și înhumarea sunt două practici care au coexistat încă din cele mai vechi timpuri, fiecare dintre ele având momentele sale de apogeu și de decadență. În epocile vechi incinerarea era mult mai des practicată deoarece oamenii puneau pe primul plan sufletul, corpul fiind considerat un fel de înveliș ce nu mai contează după ce omul moare. Alteori se considera că focul este purificator și prin arderea trupului dispar și păcatele celui decedat. Odată cu răspândirea creștinismului incinerarea începe să piardă teren fiind oarecum asociată și cu arderile pe rug practicate în vremea Inchiziției. Actualmente cremațiunea este destul de răspândită în Occident în timp ce în țările ortodoxe este o practică respinsă de către biserică, sub motivația că omul nu trebuie să intervină în creația lui Dumnezeu, iar corpul este bine să fie lăsat să se descompună în mod natural.

Totuși studiile recente au demonstrat că cifra celor care preferă să apeleze la cremațiune devine de la an la an tot mai mare, iar incinerarea tinde să câștige teren în fața înhumării. Și atunci se impune întrebarea legitimă, ce este de fapt incinerarea? Un nou trend? O alternativă la costurile ridicate ale unei înmormântări sau o revenire la credințele ancestrale?

Cârcotașii ar susține că este un obicei importat din Occident și că se încearcă un fel de respingere a tradițiilor, în speță a ortodoxismului. La o analiză mai atentă am putea replica faptul că nu este vorba despre o respingere a tradițiilor deoarece arderea își are originea în însuși cultul dacilor, care considerau incinerarea trupului drept o ofrandă adusă zeului Zamolxe. Privind problema din această perspectivă am putea afirma că este o resuscitare a unor vechi tradiții.

Unii ar putea afirma că este vorba doar de un trend preluat din societățile occidentale de către niște intelectuali care au dorit să sfideze biserica și societatea în ansamblu. Înainte de a trage concluzii pripite se impune o analiză a avantajelor pe care le implică incinerarea, ca metodă de înmormântare. Evident prima chestiune care îți vine în minte sunt avantajele materiale și deontologice, prin cremațiune reducându-ți de chiar trei ori costurile unei înmormântări și scutindu-te de umilitoarea mită pe care trebuie să o dai la cimitir pentru a obține un loc de veci, la capelă pentru a-ți găzdui mortul sau groparilor pentru a-ți săpa groapa. Vocea rațiunii ar replica faptul că o persoană prevăzătoare ar trebui să se îngrijească din vreme de locul de veci, dar ce te faci atunci când nenorocirea ți-a bătut la ușă și nu ai unde să îngropi mortul și nu ai nici câteva mii de euro pentru a mitui administratorul cimitirului? Nu este mult mai simplu să mergi la crematoriu unde ți se oferă și spațiu de depozitare a urnei funerare?

Toate aceste argumente ar trebui să le coroborăm și cu lipsa acută de locuri de veci cu care se confruntă Administrația cimitirelor și care generează o întreagă mafie în sistem. De asemenea nu ar trebui să uităm și avantajele de tip ecologic, procedeul incinerării practicat la o scară mai mare generând mai mult teren destinat spațiilor verzi, ceea ce ar duce la evitarea situației hilare din prezent când se numără copacii din cimitire pentru a figura cu cât mai multe spații verzi.

Chiar dacă pe cei din jur ai reușit să-i convingi, mai rămâne să găsești un preot pe care să-l convingi să oficieze slujba de înmormântare, lucru deloc ușor întrucât cremațiunea nu este un ritual agreat de biserică. Argumentele clerului se învârt în jurul ideii că omul a fost creat din pământ și în pământ trebuie să se întoarcă, iar orice violare a acestei reguli reprezintă un fel de sfidare a divinității. Acest raționament ar fi bun, dacă nu ar avea câteva hibe, pornind chiar de la motivația fundamentală: atunci când se afirmă că prin arderea trupului se comite un fel de sacrilegiu, se distorsionează adevărul deoarece însuși Dumnezeu spune că l-a înzestrat pe om cu liberul arbitru, iar în Evanghelii nu se condamnă în mod expres incinerarea. Și atunci se pune întrebarea dacă nu cumva respingerea cremațiunii se face din rațiuni pur materiale, fiind bine știut faptul că și clericii au de câștigat de pe urma clasicelor înhumări?

Odată clarificate toate aceste aspecte mai rămâne lupta cu prejudecățile celor din jur, ce sunt refractari la noile tendințe și tind să păstreze tradițiile pe motiv ca așa „au apucat de la părinți” și că preoții știu mai bine ce e de făcut într-un astfel de caz. Cel mai mare obstacol ce se pune în calea cremațiunii survine din faptul că individul respinge ideea de moarte și își creează iluzia că prin degradarea treptată a corpului, cel decedat este mai aproape de această lume pământeană.  În fapt practicarea ambelor ritualuri conduce la dispariția corpului, însă înhumarea îi creează omului iluzia că se stabilește un fel de legătură cu cel decedat, că poți merge la mormânt și poți să te reculegi și eventual să conversezi cu persoanele dragi. De fapt această punte cu lumea de dincolo nu se stabilește prin relaționarea cu corpul, ci cu sufletul care este nemuritor. Din acest punct de vedere, după incinerare ai două opțiuni: fie să depozitezi urna funerară la crematoriu și să vii să te reculegi în fața ei ca și la cimitir, costurile fiind infinit mai mici, sau dacă îți dorești să ai o relație și mai strânsă cu ceea ce a rămas din persoană iubită poți lua urna chiar acasă, sau poți arunca cenușa într-un loc ce îi plăcea în mod deosebit decedatului. Probabil că subiectul incinerării va mai face să curgă multă cerneală și va mai alimenta destule dezbateri, însă un lucru este cert și anume că reprezintă o alternativă mult mai puțin costisitoare pentru oamenii cu venituri medii și o opțiune perfectă pentru cei care se preocupă de protejarea mediului.

16. Cristina Dincă, Ultimul cuvânt

Ne-am născut cu o tradiţie, pe care, vrem-nu vrem, o respectăm. Aceea de a merge pe ultimul drum însoţit de cei care, într-un fel sau altul, îşi vor aminti de noi. O tradiţie care, de sute de ani, face parte din ceea ce este poporul român.

Întotdeauna am considerat inutil fastul şi scenariul tradiţional al acestui moment. Poate nu am înţeles eu tradiţia, poate sunt prea departe de spiritul poporului român. Dar, pe lângă suferinţa autentică a rudelor, cealaltă mi s-a părut falsă şi teatrală.

Mult mai important mi se pare momentul de dinainte, cel în care reuşeşti să îţi iei la revedere direct. Expunerea publică a suferinţei mi se pare o durere în plus, pe lângă cea a pierderii efective.

Mi-am pierdut bunicii. Nu ştiu ce înseamnă încă să-ţi pierzi părinţii, fraţii… copiii nu vreau să ştiu, este împotriva firii. Am avut norocul să mă pot despărţi de unul din ei. Am stat de vorbă, şi ne-am spus la revedere de parcă urma să ne vedem data viitoare, la următoarea vizită. Durerea a fost mult mai mică în timpul înmormântării, faţă de celelalte trei cazuri, când a existat, şi va exista întotdeauna regretul că nu m-au auzit spunându-le adio.

„Dincolo” nu ştie nimeni ce este. Ritualul de trecere este mai puţin important, faţă de golul dureros rămas în viaţa celor dragi. Incinerarea vine pentru mine ca o soluţie la diminuarea suferinţei, o soluţie mai intimă şi mai puţin teatrală.

Acum ceva vreme am comunicat familiei decizia mea, în cazul în care nu voi avea timpul suficient pentru a o cere înainte de despărţirea finală: dacă va fi posibil, vreau să fie donat orice organ sau parte utilă a corpului, apoi, fără nicio expunere publică, să fiu incinerată. Mie mi s-a părut normal, democratic aş putea spune, să aleg. Era vorba de mine, chiar dacă într-un moment al existenţei fizice în care nu pot lua decizii. În schimb pentru ei şocul a fost imens. Nu se poate, ce-o să zică lumea?!

Nu mi-a păsat niciodată de gura lumii. Cu atât mai puţin nu voi lua o hotărâre atât de importantă în funcţie de ea. De ce trebuie să fii tu altfel decât noi? Altfel?! Nu mi se pare. Faptul că aleg ca ceea ce rămâne din mine să nu fie exponat public pentru curioşi, şi motiv de durere pentru oamenii pe care îi iubesc, nu mi se pare deloc exagerat. Poate are totuşi un pic din revolta pe care fiecare dintre noi o încercăm la un moment dat, aceea de a nu ne supune regulilor societăţii. Pe măsură ce timpul a trecut de la luarea hotărârii, mi se pare din ce în ce mai „normală”. Şi ştiu că, în timp, şi cei care mă iubesc îmi vor accepta şi respecta decizia.

De ce incinerare? Am ales întotdeauna ca momentele dureroase să se petreacă cu repeziciune, ca un plasture pe care îl dezlipeşti dintr-o singură mişcare. Durerea pierderii nu va fi mai mică, dar ritualul de înmormântare tradiţională mi se pare că înfige în rană un al doilea cuţit, pe care îl răsuceşte timp de câteva zile. Refuz să îmi ştiu copiii lângă mine, dar să nu-i simt acolo. Să sufere şi eu să nu pot întinde o mână să le alin durerea. Să privească ceea ce odată era sursă de zâmbet şi alinare, cum se schimbă, se descompune, şi devine o masă inutilă.

Le-am cerut ca nici un fel de slujbă sau pomană să nu fie făcută. Şi, dacă puterile îi vor mai ţine, să urce sus, pe un munte, unde să risipească cenuşa. Ştiu ce înseamnă momentul reîntoarcerii la mormânt, şi nu aşa vreau eu să îşi amintească de mine. Vreau să urce un munte, să privească imensitatea, şi acolo să se simtă aproape de mine, aproape de cer, într-un peisaj unic şi ireal. Vreau să simtă şi să trăiască viaţa mai departe, să se bucure de ea. Asta e ceea ce vreau să ofer de dincolo de mine. Aş vrea să cred că vor urca odată cu ei prietenii, şi, pe pajişte, cu vântul adiind printre iarbă şi flori, ducând mai departe ce-a mai rămas din mine, vor depăna amintiri şi îşi vor aminti momentele frumoase. Albume cu poze, glume, este ceea ce îmi doresc la momentul inevitabil din viaţa oricărei fiinţe.

Incinerarea oferă celor rămaşi timpul de care au nevoie pentru a se obişnui cu ideea. Şi, în plus, le oferă şansa de a decide ei când este momentul despărţirii finale, atunci când ei se simt în stare să mă lase să plec.

Un corp într-un sicriu nu-ţi oferă această şansă. Chimia organică e mai puternică decât voinţa umană, şi societatea, cu regulile ei stricte, smulge trupul din braţele celor care suferă, şi îl aruncă în pământ. Întuneric, frig… nu poţi să concepi că aici îi este mai bine, că aici îşi găseşte liniştea.

O urnă cu cenuşă. Carbon. Pământ suntem, în pământ ne întoarcem. Sufletul nu este materie, nu contează atât de mult forma finală pe care o ia trupul. Nu îmi pot imagina sentimentul de a dezgropa oseminte, un sac de oase, cândva bunica ce mă legăna pe genunchi, sau bunicul pe care îl trăgeam de mustăţi şi îmi strecura în secret o monedă pentru acadele… Nu ştiu ce ar crede ei, profund tradiţionalişti, despre decizia mea. Dar, atâta timp cât eu sunt convinsă că decizia mea îi va ajuta pe copii să treacă mai uşor peste pierderea suferită, şi mai civilizat, voi merge înainte.

Nu am suportat niciodată bârfa şi criticile din jurul unui om mort. Calitatea hainelor, numărul accesoriilor, cantitatea de lacrimi pe care unul sau altul dintre copii o varsă. Şi, mai mult, gloata de curioşi îngrămădiţi buluc pentru o monedă, un colac, călcând în picioare durerea reală. Să nu uit să adaug gaiţele din vecini, venite să vadă cât „mai e de frumos/frumoasă”, şi cât de bine „s-a păstrat”.

Pentru mine este prea mult. O povară prea mare, de care poţi scăpa. Rebel, răzvrătit, probabil voi fi oaia neagră mulţi ani, exemplu negativ în familie. Dar focul purifică şi aduce liniştea. Nu ştiu ce e dincolo. Prefer să cred că, orice ar fi, nu suntem singuri. Mi se pare mai greu de îndurat singurătatea decât orice alt chin. Alteori prefer să cred că, într-o formă sau alta, rămânem mereu alături de cei dragi, că îi putem privi şi le putem da forţa necesară în momentele grele.

Nu cred că este atât de important momentul acesta. Mai important este ce ai făcut cu viaţa ta, ce laşi în urmă. În inimile celor dragi trăim veşnic. Poţi alege cum trăieşti, şi poţi alege să părăseşti această viaţă cu demnitate. Incinerarea oferă după părerea mea această soluţie, pe care am ales-o şi o susţin.

17. Mariana Gorczyca, Să te risipești, să fii risipit…

Reflexivitatea și pasivitatea concomitentă a propriei cenuși…, act asumat estetic al materialității finale, eliberare de combustia interioară prin combustie exterioară…

… sunt cuvintele care îmi trec acum prin cap, în această zi mohorâtă, cu cer acoperit, (desprins parcă din începutul și sfârșitul unui roman de Liviu Rebreanu), cer cenușiu, ca un clopot uriaș de sticlă aburită.

Nu știu ce au gândit alții când au ales conștient incinerarea și nu înhumarea trupului neînsuflețit, chiar nu știu ce au gândit scriitori precum Matei Călinescu, Felix Aderca, Rodica Ojog Brașoveanu, Shelley, Aurel Baranga, D.H. Lawrence, o, Doamne, și câți alții… Dar nu pot să nu empatizez cu ei, neprogramat, ci dintr-un crez care a crescut în mine de-a lungul anilor însumați, precum frunza de aloe vera în frunza-tulpină anterioară.

Am conștientizat la un moment dat această dorință a incinerării și am verbalizat-o celor apropiați în contexte ludice sau grave, repetat, să mă asigur că sunt înțeleasă și că nicio dogmă religioasă, confuzie peratologică sau voință a altcuiva va hotărî altceva pentru mine.

Venim pe lume singuri și plecăm la fel. Nu avem puteri conștiente cum să ne gestionăm întruparea dar avem puteri conștiente să ne formulăm dezîntruparea.

Nu mă gândesc, încă, foarte des la moarte, evit cât pot să particip la înmormântări în cimitire dintr-un fel de apăsare care îmi blochează respirația. Dar aș citi de nenumărate ori romanul lui Graham Swift, Ultimele ordine, care are în prim plan împrăștierea cenușii cuiva drag. Sau aș vedea cu seninătate empatică, de nenumărate ori, videoclipul cu împrăștierea cenușii lui Israel Kamakawiwo`ole, din finalul interpretării unui cântec atât de amprentant: Someday, over the rainbow.

Cenușa, până la urmă, are ceva din risipirea, împărțirea ca pe un cântec și nu ca pe o pâine a ceea ce este adus, prin actul creației, din lumea aceea paralelă pe care o numim, inspirat sau nu, imaginar… Artistul care oferă generos celorlalți, se risipește, soteriologic, mai întâi pe sine. Cele circa două kilograme de cenușă care rămân în urma unei incinerări se suprapun practic peste o cantitate incomensurabilă de particule din ceea ce ai fost ca trup trecător prin viață.

În unul dintre cele mai frumoase orașe din țară, cu străzi care încep de la Dunăre, descriu câte un arc de cerc și se termină la Dunăre, există Muzeul dedicat fabulosului sculptor Nică Petre, muzeu găzduit într-o bijuterie arhitectonică în stil Art Nouveau. Săptămâna trecută s-a nimerit, așa cum numai noima nimerelii putea să îmi ducă pașii taman acolo, să mă rătăcesc prin încăperile, fiecare stârnindu-te in sens kirkegaardian, micului palat construit la începutul secolului XX, să admir trunchiurile-Semințe din lemn de salcie sau de pin roșu canadian sculptate de inegalabilul artist și să găsesc, în cea mai retrasă dintre camerele care dau spre Apus, urna din marmură în care se află jumătate din cenușa sculptorului Nică Petre, cealaltă, respectându-i-se dorința, risipită fiind în apele Dunării.

În fond, Mircea Eliade (cel căruia Nică Petre, în perioada lui canadiană, i-a sculptat, parcă spunând o poveste, chipul) avea dreptate: moartea nu sfârșește nimic.

Iar opțiunea incinerării și a metamorfozării trupului în cenușă este mult mai aproape de această revelație.

Să te risipești și să fii risipit… reflexivitatea și pasivitatea cenușii celui care a săvârșit în timpul vieții un act de creație, împrumutând, cu voie de la Dumnezeu, crâmpei de har.

Să te risipești și să fii risipit, cenușă și pasăre, zbor și dăinuire, naștere și re-naștere, clepsidre suprapuse de coloane infinite.

18. Ioana Bogorodea, DE CE AŞ ALEGE INCINERAREA?

Ce să spun, m-am gândit câteva zile înainte să răspund la cererea lui Chinezu, căci de la el am aflat despre acest concurs de eseuri. Chiar în acest moment am un mic nod în gât, de parcă coana cu coasa ar sta peste umărul meu ca să vadă ce scriu.

M-am hotărât mai ales după aceea am citit un articol din „Gândul” referitor la veneraţia pe care românii se pare că o au pentru moaştele sfinţilor, veneraţie atât de mare încât uneori moaştele (osemintele) unui sfânt sunt împărţite între biserici pentru ca respectabilele instituţii să-şi împartă şi credincioşii. Articol urmat de comentariile cititorilor, care mai de care mai acide la adresa pupătorilor de moaşte şi a poporului român ca practicant păgân sub o mască creştină. Nu pot comenta aceste afirmaţii, însă am înţeles ceva important.

În acel moment am priceput că deşi moartea nu ne aparţine, ritualurile legate de acest moment sunt decise de oameni. Oamenii au decis că morţii lor trebuie îngropaţi pentru a nu fi mâncaţi de animale. Tot oamenii au decis să fie incineraţi din varii motive, majoritatea personale. Asupra acestora din urmă voi insista eu.

  1. aspecte emoţionale

Tare mi-au fost dragi persoanele pe care le-am pierdut, mă refer la părinţi şi bunici. Tare aş fi vrut să nu sufere şi să nu stea acolo singuri. Mă credeţi că nu mai ştiu unde sunt mormintele bunicilor? Şi că deşi ştiu unde e mormântul mamei mele, mă duc foarte rar? Păi ce să fac acolo, să mă uit la o cruce? Din moment ce ea e acolo şi eu sunt aici, parcă lumile noastre s-au despărţit pentru totdeauna. Vii cu vii, morţii cu morţii. Poate dacă aveam o urnă cu cenuşă m-aş fi simţit mai apropiată de ea, aş fi pus-o într-un loc special, sau aş fi împrăştiat-o în locul pe care l-a iubit cel mai mult.

Cred că incinerarea mi-ar oferi posibilitatea de a mă simţi mai apropiată de cei pe care i-am pierdut.

  1. aspecte organizatorice.

Cum spuneam la punctul anterior, eu nu mai ştiu unde sunt mormintele bunicilor mei, dar bănuiesc că fiii supravieţuitori încă se îngrijesc de ele. În timp, după ce nici ei nu vor mai fi, ele vor rămâne în paragină. Într-un final, când nu va mai veni nimeni să plătească pentru locul de veci, ce se întâmplă cu osemintele acelea? Nu cumva sunt scoase şi aruncate undeva aiurea? Plus că nu aş vrea ca în timp, dat fiind numărul mare al deceselor, cimitirul să fie mai întins decât oraşul în sine!

Măcar prin incinerare rămăşiţele celor dragi rămân în posesia noastră dacă dorim, iar dacă nu dorim asta există posibilitatea de a lăsa urna într-un loc special amenajat.

  1. aspecte sociale.

Din păcate, ne judecăm între noi şi după cum ne tratăm morţii. Oamenii se uită la cum îngrijeşti mormântul, la câţi bani ai investit în el, la cât de des te duci la cimitir. Când cineva ne părăseşte, unii nu au altă treabă decât să stea şi să vegheze nu la sufletul celui care s-a dus, ci la comportamentul celor rămaşi: de ce râd, de ce plâng, de ce nu au nici o reacţie, de ce nu s-au pregătit mai bine pentru moment, ce au pus la masa de pomană.

Incinerarea ne oferă mai multă intimitate întrucât pomenirea se va face la o dată stabilită de familie şi poate avea loc chiar şi după o lună de la deces, când ne putem stăpâni emoţiile mai bine.

  1. aspecte estetice.

Acum 20 de ani aspectele brute ale vieţii erau mult mai publice decât acum. La nunţi cearşaful pătat al miresei încă se practica. Cortegiul funerar mergea cu sicriul descoperit pe stradă, iar eu trebuia mereu să trec prin oroarea de a vedea diverse figuri în culori sumbre, cu rictusuri strâmbate de suferinţă sau cu răni cauzate de diverse accidente. Acum cortegiul funerar este mult mai discret iar sicriele sunt acoperite. Însă obligaţia de a săruta mortul, de a-l vedea desfigurat, încă persistă.

Cred că dacă aş fi incinerată copilul meu ar păstra imaginea mea din timpul vieţii şi nu ar fi bântuit de chipul unui străin în care nu şi-ar mai recunoaşte propria mamă.

  1. aspecte spirituale- sunt foarte discutabile şi personale. Toţi vrem ca moartea

să fie ceva temporar şi cândva să ne reîntâlnim cu cei dragi, în forma în care i-am cunoscut. Dacă acest lucru se va întâmpla sau nu, nu ştiu, însă sper că învierea nu se va reduce la modul în care a ales un om să se dispună cu trupul său după moarte, ci la felul în care a trăit.

Aş putea continua cu aspecte istorice, creştineşti sau ecologice ale incinerării, însă acestea este de preferat ca acestea să fie luate din cărţi şi manuale scrise de specialişti. Nu doresc să consider informaţiile de pe Internet ca fiind 100% adevărate, întrucât multe sunt păreri personale sau preluări ale unor articole scrise în limba engleză.

19. Cosmin Constantin, Scrum

Focul mă va curăţi de toate

Mă va urca la loc între ai mei

Înapoi la dreapta tatălui meu

Mă va aşeza.

Viermii nu vor cunoaşte trupul meu

Pentru ca pe deasupra apelor mă preumblu

Şi nu pe sub pământ,

Pentru ca nu voi învăţa nicicând

sa cad

Locul meu nu e sub piatra, eu pe deasupra ei

Voi fi mereu.

Dincolo de a fi un fenomen natural, lesne de înţeles pentru toţi şi greu de acceptat pentru majoritatea, moartea este o regula. Daca în mod normal excepţia confirma regula, moartea este o regula care nu mai trebuie confirmata – aici nu exista excepţie. Chiar şi atunci când pare nedreapta moartea face dreptate. Nu se poate afirma daca limita pe care o atingem în finalul existenţei este zero sau infinitul, cert este ca limita este aceeaşi pentru toata lumea, indiferent de statut, funcţie sau stare materiala. Aceeaşi decenţa ar trebui urmata şi după moarte. Dincolo de mormintele pestriţe – fie cele sărace, năpădite de buruieni, fie căsuţele cu termopan, statuete de bronz .i cruci de marmura neagra – este egalitate. Aceasta egalitate poate fi câştigată şi altfel, iar accentul cade pe câştigată. Odată cu aceasta certitudine numita moarte vine şi o responsabilitate. Ce se va întâmpla cu trupul nostru, cu cadavrul nostru, trebuie sa ţină de noi şi nu de cei care ne urmează. Nu înseamnă neapărat ca trebuie sa facem nişte demersuri speciale înainte de trecerea în nefiinţă, dar este necesar, este de datoria noastră, a fiecăruia dintre noi, sa ne facem cunoscuta dorinţa legata de dispunerea asupra rămăşiţelor pământeşti.

Faptul ca exista doar doua alternative ar trebui sa ne uşureze alegerea: pe deoparte discutam despre clasica înhumare, cu diverse variante dar toate bazate pe acelaşi principiu. Pe de alta parte există varianta moderna a incinerării. Consideram aceasta din urma varianta modernă nu pentru ca nu ar fi existat încă din cele mai vechi timpuri, ci pentru ca organizarea şi normele care o însoţesc ţin de istoria relativ recentă.

Personal am considerat dintotdeauna incinerarea ca fiind soluţia evidenta şi superioara. De fapt atât de evidenta încât devine foarte greu sa o argumentez, aşa cum este greu sa explici un sentiment sau orice stare intrinsecă şi implicita. Ţine de demnitate, libertate în general şi exprimarea liberului arbitru în special, dincolo de problema materiala, a locurilor de veci sau de părerea Bisericii Ortodoxe vizavi de acest proces, deşi nici aceste

aspecte nu trebuie (şi nu vor fi) neglijate.

Poziţia oficiala a Bisericii Ortodoxe nu trebuie sa surprindă pe nimeni. În momentul în care, declarat, Sfânta Scriptura este pusa la acelaşi nivel cu Sfânta Tradiţie putem ajunge  uşor la concluzia ca se urmează o serie de dogme învechite, reticente la nou.

De asemenea, în multe cazuri, credinţa este însoţită şi de superstiţie. Focul este asociat paradoxal cu imundul, cu chinul cu iadul. Simbolul interpretat greşit, doar în sensul sau distructiv, duce la reticenţă persoanelor în a alege incinerarea ca soluţie de dispunere asupra cadavrului. Nu ar trebui uitat ca fumul de la jertfele arse pe rug era considerat ca purtător al rugilor celor credincioşi.

Argumentul unor creştini ortodocşi ca la Înviere sufletele lor îşi vor relua locul în acelaşi trup nu poate şi nu merită a fi combătut. Faptul ca alte biserici creştine, mai emancipate, situează incinerarea la acelaşi statut moral cu înhumarea iar egalitatea din punct de vedere legal este oricum asigurata, dovedeşte ca aceasta este una dintre problemele majore pe care Biserica Ortodoxa trebuie sa le rezolve pentru a reintra în actualitate şi a redeveni parte a vieţii cotidiene care impune un ritm  diferit de cel din trecut. Nu trebuie însa sa ne aşteptam ca aceste schimbări sa intervină în timpul vieţii noastre şi până la urma despre aceasta perioada este vorba; sunt totuşi demni de admiraţie preoţii care slujesc la capetele celor ce urmează a fi incineraţi, este un semn ca la un moment dat lucrurile se vor schimba.

Este de asemenea posibil ca, daca numărul de cereri de slujbe pentru persoanele incinerate va creşte, aceste presiuni sa determine modificări mai rapide în ritul religios. Locurile de veci reprezintă încă o problema, nu numai în mediul urban şi nu numai în România. Lăsând deoparte mafia cimitirelor care este, fără îndoiala, o realitate, populaţia lumii a depăşit de curând de 7 miliarde de locuitori. Zilnic mor în lume aproximativ 150 de mii de persoane (www.worldometers.info). Care este capacitatea reala a locurilor de veci şi la ce costuri se va ajunge în acest ritm? O privire din satelit asupra cimitirelor ne poate face o idee despre cât spaţiu este folosit în acest sens. Este într-adevăr o chestiune pragmatica, dar pragmatismul este la rândul sau o chestiune care tine atât de viaţă cât şi de moarte.

Tot la acest capitol putem include şi problema costurilor, sensibil mai mici în cazul incinerării. Este adevărat ca exista un ajutor de înmormântare, dar în situaţia economica actuala (şi înspre corectarea obiceiul prost dobândit de a consuma în general mai mult decât avem nevoie), dat fiind ca finalitatea este practic aceeaşi, pare de simţ comun alegerea variantei mai puţin costisitoare.

Din punct de vedere ecologic incinerarea se dovedeşte din nou a fi superioara înhumării. Desigur ca .i înmormântarea respecta la rândul ei anumite norme, dar putrezirea este un proces de durata asupra căruia nu poţi avea control. Sunt cunoscute cazuri în care, în urma inundaţiilor, au fost dezgropate cimitire întregi. Transformarea cadavrului prin cremaţiune este un proces rapid, emisia de gaze este controlata, totul se încheie odată cu încheierea existenţei, ca o stare de lucruri nu neapărat naturala, ci normala.

Pe de alta parte, cu toţii am auzit celebra replica „Ce liniştit/a e, zici ca doarme”. Adevărul este ca un cadavru devine un lucru, un lucru neanimat şi dizgraţios.

Expunerea sa nu oferă nicio demnitate celui care a fost. Mirosul de cadaverina nu poate merge mâna în mâna cu demnitatea. Oamenii trebuie păstraţi ca esenţa şi experienţă în amintirea noastră, de carcasa acum inutila trebuie sa învăţăm sa ne despărţim mai uşor decât de spiritul lor încă viu în noi. Vizita la mormânt sau chiar la columbar reprezintă un semn de respect dar nimic mai mult, pe aceşti oameni îi purtam în noi prin tot ce ne-au învăţat, prin tot ce am construit împreuna şi doar împărtăşind mai departe aceste lucruri le perpetuam existenţa.

Simbolic, cremaţiunea reprezintă condensarea trupului prin flacăra purificatoare, readucerea sa la o forma primordiala, concentrata şi curata. Aproape acelaşi lucru s-ar produce şi natural, printr-un proces diferit şi cu o durata mult mai mare. Incinerarea nu poate fi o erezie doar pentru ca grăbeşte un proces natural prin alt proces cât se poate de natural, adaptat la o stare de lucruri concreta.  Dincolo de aceasta scurta dar necesara analiza pragmatica a motivelor pentru care aş alege incinerarea în cazul propriei persoane, hotărârea mea are şi o latura emoţională.

Propria mea libertate, pentru care voi lupta în timpul vieţii, se va manifesta şi după ce nu voi mai fi. Consider ca este dreptul meu sa fiu incinerat, indiferent de opinia Bisericii, a rudelor sau a apropiaţilor. Am dreptul sa aleg ca trupul meu pe care încerc sa îl respect tot timpul vieţii sa nu zacă sub pământ ros pe dinăuntru. Indiferent cât ar costa sicriul, înăuntrul lui aş putrezi ascuns de ierburi, pământ şi zăpezi şi nu acesta e felul în care voi fi trăit. Nu ascuns şi nu putred pe dinăuntru. Curăţenia mea, curăţenia pe care doresc sa mi-o păstrez, nu reflecta acest sfârşit  umilitor şi fetid.

Nici măcar în columbar nu voi fi păstrat pentru ca ar însemna tot un fel de îngrădire pe care nu mi-o doresc nici măcar după moarte. Trupul meu va fi eliberat asemenea sufletului meu. Faptul ca numeroase personalităţi au ales aceeaşi forma de trecere poate fi un argument dar nu trebuie sa reprezinte un argument suficient de puternic. Moartea este un fenomen intim, personal, se spune ca fiecare moare singur şi  tocmai din acest motiv şi următoarea etapa trebuie sa fie intima, de bun simţ şi curata. La fel de greşită mi s-ar părea şi cremaţiunea aleasa doar pentru ca e eco, e moderna, e un nou trend. Aceasta alegere, indiferent care ar fi, trebuie făcuta şi din convingere. Este de preferat, într-adevăr, varianta mai avantajoasa din toate punctele de vedere, dar nu pentru ca am auzit ca în Elveţia toata lumea o face. Acum, când moartea are rang de spectacol, Ţine numai de noi sa ne păstram şi după moarte valorile pe carele-am respectat în timpul vieţii. Modestia, aprecierea justa a propriei valori, nu se pot exprima prin morminte fastuoase. Acţiunile noastre din timpul vieţii nu se reflecta în nimic material după ce dispărem fizic, nici mormântul nu poate compensa pentru o viaţă trăită în absenţa principiilor. Spuneam la început ca moartea face dreptate şi ne aduce pe toţi în acelaşi punct. Ţine doar de noi sa ne câştigam dreptul la nemurire în timpul vieţii şi la o ieşire demna din scena după moarte. Pietrele vor cădea, mormintele se vor surpa,urnele se vor sfărâma, crematoriile se vor prăbuşi şi ele, peste toate vor umbla libere sufletele noastre.

4 Comentarii la “CONCURS – DE CE AS ALEGE INCINERAREA?”

  1. Ana-Maria spune:

    Sunt de acord cu incinerarea. Nu vreau parastase si coliva.Eu vreau sa fiu arsa si fara cosciug daca se poate.Nu vreau sa cer familiei sa imi plateasca pomeni. De ce sa le dea bani la preoti? Mi se pare ok ca cenusa mea sa fie aruncata in mare in lacul Ior ca acolo imi place sau chiar si la gunoi. Oricum nimanui nu-i pasa de amintirea mea! Este eco,elegant si nu mai poluez cimitirile.

  2. Ana-Maria spune:

    Sunt de acord cu incinerarea! Este bio, elegant si imi place ca nu vreau sa mi se faca parastase si coliva. Nu vreau sa imbogatesc preotii! Vreau ca cenusa mea sa fie aruncata in mare daca se poate pe lacul Ior unde am copilarit. Nu vreau ca familia si copiii mei sa plateasca la biserici. Imi place ideea de a fi si congelata dar costa multi bani ca si cu cenusa umana din diamante! E tare! Mi-ar placea!

  3. Dorin spune:

    Nu stiu cum sa fac sa ma asigur ca voi fi incinerat!!!
    Fanaticii ortodocsi din Bucovina mea vor face totul ca sa ma lase prada viermilor.
    Daca in viata am fost un ghinionist si nu mi-am implinit visul de a deveni aviator dar am facut putin parasutism,am zburat cu parapanta si parapanta cu motor,doresc sa fiu transformat in cenusa imediat ce imi va fi declarata moartea iar cenusa sa fie imprastiata din aer,de la mare inaltime, peste padurile dragi ale orasului meu natal intru implinirea visului vietii mele:ZBORUL…

  4. Nush spune:

    Imi doresc sa fiu incinerata-fara sicriu. M-au fascinat dintotdeauna flacarile, iubesc nespus de mult Natura, dar mai ales Maria Sa
    MUNTELE. Cenusa sa fie raspandita peste Detunata in Apuseni. La poalele ei m-am nascut in urma cu 60 de ani, aclolo as dori sa raman dintr-o urna… din cenusa…

    Sufletul meu vesnic calator indragostit pe veci de Munte VA FI LIBER !

Lasa un comentariu