"Nimic nu leaga mai tare sufletele decat duiosia de a plange impreuna!"

(Jean-Jacques Rousseau 1712 - 1778)

Asupra incinerării şi crematoriilor umane în România

Reactivarea incinerării ca modalitate de dispunere asupra cadavrului, odată cu sfârşitul secolului al XVIII-lea şi transpusă în realitate după a doua jumătate a secolului al XIX-lea, a constituit un eveniment major, implicând mize şi semnificaţii multiple. În  ciuda acestui fapt, pe plan ştiinţific, această tematică a suscitat un prea puţin interes, printre autorii care s-au oprit asupra subiectului numărându-se  Peter C. Jupp, Stephan Prothero, Douglas Davies, Lewis Mates, Robert Nicol, Marina Sozzi, Paul Pasteur, Fulvio Conti sau Hilary Grainger.

Având la bază, în principal, argumente ce ţineau de igiena publică dar şi de ordin economic, estetic sau chiar ancorate în principiul libertăţii de conştiinţă şi liberului arbitru, cremaţioniştii moderni (la început membri ai elitelor vremii) au căutat să impună un nou model, intrând astfel, prin opţiunea lor, în conflict cu o serie de structuri susţinând tiparul clasic al înhumării. A fost vorba aici, în principal de către Bisericile Creştine, ştiut fiind faptul că triumful creştinismului a reprezentat şi încetarea incinerării ca practică. Enciclicele papale din 1886 şi 1892, condamnând incinerarea, ca fiind o întreprindere păgână şi masonă, poate fi invocată în acest sens. După Primul Război Mondial incinerarea începe să devină una populară, înregistrând o creştere progresivă, astfel încât astăzi ea reprezintă un procent de 36% la nivel de practică între statele Uniunii Europene. Elveţia (81,95%), Cehia  (79.87%), Suedia (74,03 %) şi Marea Britanie (72,38%) sunt statele europene cu cea mai ridicată rată a incinerării, fiind semnificativ faptul că, spre exemplu, actualmente în Marea Britanie există circa 265 de crematorii funcţionabile. Un impuls esenţial în răspândirea cremaţiunii în secolul al XX-lea l-a reprezenta acceptarea sa de către Biserica Romană-catolică odată cu Conciliul Vatican II din 1963.

În România practica incinerării nu este una răspândită în pofida faptului că ţara noastră a reprezentat un pionier al promovării acesteia cel puţin în perioada interbelică. Actualmente la o ţară de peste 20 de milioane de locuitori există un unic crematoriu funcţionabil şi anume cel de la Vitan Bârzeşti Or, o asemenea situaţie constituie pentru un istoric un excelent teren de reflecţie şi analiză, deoarece ea solicită explicaţii complexe, dezvăluind câte ceva nu doar din profilul unor realităţi istorice trecute, ci şi din  prezent. De asemenea, in 2012 s-a deschis la Oradea un incinerator privat (dar nu crematoriu).

În ţara noastră ideile cremaţioniste au fost pentru prima dată promovate de către doctorul bucureştean  Iacob Felix, după a doua jumătate a secolului al XIX-lea, când în urma unor epidemii el a propus arderea cadavrelor din motive igienice. Dar retorica cremaţionistă a fost asumată în întregime de către doctorul Constantin I. Istrati, în teza sa de doctorat din 1877 dedicată cadavrelor. Remarcabil este faptul că Constantin I. Istrati a fost pentru o perioadă preşedintele Academiei Române, murind in 1918 la Paris şi fiind incinerat, după propria voinţă.

După Primul Război Mondial se trece la o nouă etapă în cadrul mişcării cremaţioniste româneşti, prin crearea la 7 martie 1923 a Societăţii Cenuşa pentru susţinerea şi propagarea incinerării umane. Prin intermediul acestei societăţii şi cu sprijinul Primăriei Capitalei începea în 1925 construirea Crematoriului Cenuşa, având la bază un proiect al celebrului arhitect român Duiliu Marcu. Crematoriul Cenuşa a fost inaugurat la 25 ianuarie 1928, deşi construcţia sa nu era finalizată şi era încă ridicată doar în „roşu”.

Figura 1: Crematoriul Cenuşa

Două aspecte sunt esenţiale referitor la acest moment: pe de o parte România era la aceea vreme prima ţară din sud-estul Europei unde s-a deschis un crematoriu, fiind de asemenea şi prima ţară cu o populaţie ortodoxă majoritară ce beneficia de un asemenea edificiu (exemplul Uniunii Sovietice, unde la Petrograd în 1920 au avut loc primele incinerări nu intra în această ultimă categorie, deoarece aici modelul cremaţiunii a constituit un implant al statului comunist, menit a disloca o serie de comportamente tradiţionale şi a lovi în instituţia Bisericii). Pe de altă parte, deschiderea crematoriului Cenuşa s-a petrecut la scurt timp după fondarea societăţii cu acelaşi nume, ceea ce a constituit un succes major în comparaţie cu ceea ce s-a petrecut în cadrul mişcărilor cremaţioniste din Ungaria, Serbia sau Grecia.

Transpunerea în realitate a incinerării în România a dus la reacţia vehementă de respingere a Bisericii Ortodoxe Române, care prin hotărârile sinodale din 1928 şi 1933 a interzis orice asistenţă religioasă pentru cei incineraţi. În opinia prelaţilor ortodocşi ai vremii, cum au fost Iuliu Scriban, Marin Ionescu, Dionisie Lungu, Ion Popescu Mălăiesi etc. incinerarea reprezenta o practică păgână şi masonă, contravenind flagrant doctrinei creştine şi a cultului morţilor, fiind de asemenea un atentat la fiinţa „tradiţională” românească. Ceea ce este esenţial în această poziţie este faptul că Biserica Ortodoxă Română şi-a menţinut opinia până astăzi, în ciuda faptului că adeseori deciziile sinodale nu sunt respectate de înşişi preoţii ortodocşi.

Alte momente fundamentale în istoria cremaţiunii din România le-au reprezentat apariţia Flăcării Sacre, ziar de propagandă a  cremaţioniştilor români din decembrie 1934, o creştere sensibilă a incinerărilor în perioada interbelică sau naţionalizarea Crematoriului Cenuşa în 1948 şi trecerea sa în proprietatea Primăriei Bucureşti. Acest ultim episod îşi avea semnificaţia sa particulară întrucât a dus la ruperea legăturilor cu Internaţional Federation Cremation, ceea ce practic a însemnat sfârşitul mişcării cremaţioniste din România. În perioada comunistă, în ciuda caracterului ateu proclamat al regimul nu au fost edificate alte crematorii în România, la fel cum nici preferinţa pentru incinerare a unor membrii marcanţi ai PCR nu a avut vreo influenţă (Iosif Rangheţ, Lothar Rădăceanu, Theohari Georgescu, Ana Pauker, Nicolae Goldgerber, Ladislau Vass, Mihail Macavei etc.). Abia în 1994 se va inaugura cel de al doilea crematoriu în România şi anume cel de la Vitan Bîrzeşti în Bucureşti, deşi în timp au fost vehiculate proiecte de construire la Iaşi sau Braşov.

Figura 2: Crematoriul Vitan Bârzeşti

De remarcat este şi situaţia în care, spre exemplu, în Ungaria, deşi prima incinerare a avut loc doar în 1951 la crematoriul din Debreţin, actualmente sunt funcţionabile 12 crematorii, ceea ce însemna o rată de incinerare de circa 36,25% din totalul decedaţilor la nivelul anului 2004. În comparaţie în România actualmente au loc sub 1000 de incinerări anual, ceea ce determină ca în situaţia în care, de pildă, în Transilvania apar cereri pentru incinerare acestea, datorită costurilor, să fie efectuate mai degrabă în crematoriile maghiare decât cel de la Vitan Bârzeşti (la nivelul oraşului Alba Iulia spre exemplu, principala firmă de pompe funebre din oraş Corona solicită doar pentru un transport a cadavrului la Vitan Bârzeşti pentru incinerare circa 1650 RON)

După 1989 se pot identifica mai multe momente cheie privind incinerarea în România: închiderea din motive ecologice a crematoriului Cenuşa în 2003 sau proiectul Panteonul Naţional iniţiat de către Academia Română în 2008, menit a duce la demolarea acestui edificiu în ciuda faptul că el se află pe lista monumentelor de patrimoniu naţional, fiind o construcţie unica ca şi concepţie şi arhitectura în lume. Dintre aceste momente probabil cel mai semnificativ este cel al crizei locurilor de veci din mediul urban, chestiune care impune soluţia incinerării  şi a crematoriilor ca un instrument de utilitate publică. Presa românească de după 1989 a subliniat cu tărie existenţa acestei crize, cu multiplele sale efecte negative: apariţia mafiei cimitirelor în marile oraşe din România, practicarea de preţuri prohibite pentru cumpărarea şi vânzarea locurilor de veci sau lipsa de soluţii concrete a autorităţilor locale pentru rezolvarea acestei probleme. În acest scop, îmi pare evident că incinerarea ar putea constitui instrumentul cel mai eficace pentru rezolvarea unei asemenea situaţii, pentru promovarea acestui scop dar şi a unei reforme generale în sistemul funerar din România putând fi citată fondarea Asociaţiei Cremaţioniste Amurg din România în septembrie 2009.

Un alt element îmi pare iarăşi esenţial pentru a fi menţionat când discutăm despre cremaţiune în România: utilizarea acestei practicii în scopuri negative. Mai concret, a fost vorba despre utilizarea crematoriului de către puterea politică în scopul de a şterge urmele unor acţiuni violente asupra unor oponenţi ai regimului. Două exemplu pot fi enunţate în acest sens şi anume arderea cadavrelor legionarilor grupului Dumitrescu, autorii asasinării primului ministru al României, Armad Călinescu, în 1939 şi cel al arderii la ordinul Elenei Ceauşescu a cadavrelor unor timişoreni în decembrie 1989 (Operaţiunea Trandafirul/Vama).

Deşi la prima vedere ar reprezenta o practică „străină” spaţiului românesc, incinerarea a constituit de-a lungul vremii o modalitate de dispunere asupra cadavrului asumată de către o parte a elitei româneşti. Astfel, dintre cele aproximativ 70000 de incinerări performate în România de-a lungul a peste 80 de ani de istorie, se pot identifica în jur de 2000-2500 de nume ale unor personalităţi publice româneşti care au ales o asemenea modalitate de a ieşi demn din scena vieţii, aceasta cuprinzând scriitori, poeţi, pictori, sculptori, academicieni, personalităţi ale vieţii politice etc. cum ar fi:  Garabet Ibrăileanu, Constantin Stere, Eugen Lovinescu, Anton Holban, Aurel Baranga, Felix Aderca, Oscar Han, Ştefan Mihăilescu Braila, Clody Bertola, Ilarion Ciobanu, Silviu Brucan sau, mai recent, Michaela Iordache, soţia regretatului actor Ştefan Iordache ori Sergiu Nicolaescu (cel mai important caz din ultimele decenii) etc.

Aşadar incinerarea, dincolo de orice critică formulată, ţine de un drept fundamental al omului de a dispune după bunul plac asupra propriului cadavru şi, mai mult decât atât, ea este o practică având un statul egal,  din punct de vedere legal cu înhumarea în ţara noastră încă din perioada interbelică. Spre exemplu, actualul Cod Penal al României la articolul 319, consfinţeşte această stare de lucruri. Însă, datorită poziţiei Bisericii Ortodoxe Române în domeniu şi a influenţei sale în rândul populaţiei, care poate fi considerată nu doar una condusă de un puternic sentiment al religiozităţii, ci şi de o serie de moşteniri ce ţin de superstiţii, este dificil de crezut că această practică se va impune cu uşurinţă la noi. Exemplu scandalului propus de implementarea incinerării în Grecia merită invocat, atât la nivelul unei reacţii a Bisericii Ortodoxe, cât şi a constanţei hotărârii cremaţioniştilor eleni de a impune un nou model, cu rang, în principal, de utilitate publică.

Dr. Marius Rotar